Iar lupta împotriva PKK, o altă o grupare extremistă, este un paravan pentru războiul
său politic intern.

Miza președintelui turc a fost întotdeauna puterea absolută. Cineva i-a stat însă în cale. 

Recep Tayyip Erdogan este o fiară politică. A construit un partid de la zero, a avut numărul maxim de mandate de premier, a modificat Constituția pentru a ajunge primul președinte al Turciei ales prin vot direct și a eliminat din joc și Armata turcă, cea care avea rol de garant al republicii și dădea jos regimuri prin lovituri de stat.

La ultimele alegeri locale, partidul său AKP a câștigat detașat. Visul s-a destrămat însăla recentele alegeri parlamentare. La ce bun să fii președinte dacă nu ai majoritate absolută în Parlament pentru propriul guvern? E drept, AKP e cel mai puternic partid parlamentar, dar e nevoit să caute o souție de coaliție din cauza rezultatului surprinzător de bun al unui alt partid, venit parcă de nicăieri: formațiunea HDP, una pro kurdă, care a fost votată de 13% din populația turcă.

Premierul desemnat, Ahmet Davutoglu, are termen până pe 23 august să formeze un guvern. Nu se grăbește deloc, iar numărul celor care cred că președintele nu va convoca alegeri anticipate descrește rapid. Nu că nu ar exista opțiuni. AKP ar putea face o alianță cu extrema dreaptă (MHP) sau cu kemaliștii (CHP). Ar ajunge la circa 70% din portofoliile de parlamentar, dar Erdogan s-a străduit din cale afară să saboteze posibile negocieri prin refuzul oricărei concesii.

Președintele vrea să joace singur, iar alegerile anticipate i-ar oferi ocazia. Partidul pro kurd HDP e cheia de înțelegere a tuturor deciziilor prezidențiale. A reușit să treacă de pragul electoral ridicol de 10% și i-a suflat lui Erdogan puterea absolută. Așa că, în logica unor alegeri anticipare, acest partid trebuie să dispară. 

În discursul președintelui, HDP nu este altceva decât brațul politic al PKK, organizație extremistă responsabilă de multe atentate teroriste în Turcia și cu care Erdogan a anulat procesul de pace început de el însuși în urmă cu doi ani.

E drept că HDP are legături cu PKK, dar orientarea sa de stânga ar fi mai degrabă utilă președintelui dacă i-ar atribui un rol de mediator între guvern și extremiști. Numai că Erdogan i-a găsit o altă utilitate: cea de țintă politică pentru consolidarea propriului capital. 

Deja a existat un demers de interzicere a acestei formațiuni. Deocamdată, Erdogan a respins planul, dar asta nu înseamnă că nu s-ar putea răzgândi. Împotriva conducerii HDP au început anchete penale pentru acuzația de „propagandă teroristă”.

Între timp, armata duce un război inutil în munții din nordul Irakului. Trei decenii de război civil au arătat deja că PKK nu poate fi învinsă cu mijloace militare. Dar a duce acest război pentru ca politicienii de acasă să poată fi arătați cu degetul e o strategie eficientă.  

Deja se consolidează curentul de opinie că însuși rezultatul HDP la alegeri a reprezentat o „trădare a procesului de pace”, așa cum spune vicepremierul turc.

Așadar, pierderea majorității absolute de către PKK poate fi considerat momentul la care procesul de pace cu minoritatea kurdă a devenit inutil pentru AKP.  În favoarea lui Erdogan joacă, culmea, chiar și PKK. Atentatul care a luat viața a doi polițiști turci, revendicat de organizația kurdă și motivat ca act de răzbunare, i-a oferit lui Erdogan pretextul public perfect pentru a începe războiul militar și, în același timp, pe cel politic.

Din jocul cinic al președintelui turc face parte și întârzierea aparent inexplicabilă de a interveni împotriva organizației Statul Islamic: până de curând, teroriștii îi țineau în șah și pe kurzi și pe președintele sirian Bashar al-Assad. Lui Erdogan îi convenea.

Dacă acest scenariu al alegerilor anticipate se va adeveri, marea pierdere va fi cea a democrației turcești.