Estimarea îi aparține fostei diplomate Elizabeth Shackelford. 

A început numărătoarea inversă pentru Summitul NATO - programat pentru sfârșitul lunii (28-30 iunie) - unde Recep Tayyip Erdogan va trebui să ia o poziție clară cu privire la aderarea Finlandei și a Suediei la Alianța Nord-Atlantică, scrie publicația grecească To Vima.

Unii estimează (sau vor să creadă) că Turcia va ceda în cele din urmă, deschizând calea pentru aderarea celor două țări, dar alți analiști au început să se gândească la ce s-ar putea întâmpla dacă Turcia nu își retrage în cele din urmă dreptul de veto.

O astfel de evoluție ar veni într-un moment extrem de critic pentru relațiile NATO și ale Turciei cu Rusia, în contextul unui război precum cel din Ucraina care nu este exclus să dureze încă multe luni.

Se observă că Ankara cere compensații Suediei și Finlandei pentru a da undă verde aderării lor la NATO, iar secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, a preluat rolul de mediator.

Propunere de „divorț” între Turcia și NATO 

În acest climat, și pe fondul șantajelor lansate de guvernul Erdogan, nu lipsesc vocile care propun un „divorț” între NATO și Turcia, întrucât diferențele dintre cele două părți sunt considerate a fi de nerezolvat.

„Este Turcia de astăzi cu adevărat Turcia pe care NATO a atras-o ca partener în urmă cu 70 de ani?” întreabă Elizabeth Shackelford, fostă diplomată americană.

A fost ușor să se treacă peste lipsurile Turciei după Al Doilea Război Mondial, când s-a format alianța pentru a opri expansiunea Uniunii Sovietice,  spune Elizabeth Shackelford, în condițiile în care „(Turcia) părea să se miște constant în direcția occidentală și să îmbrățișeze valorile liberale, democratice”.

Cu toate acestea, următoarele decenii au fost marcate de tulburări. Odată cu alegerea lui Recep Tayyip Erdogan și a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) în 2002, Occidentul credea că acest lucru se va schimba. „Dar angajamentul față de democrație nu era încă real, iar Turcia a luat o întorsătură dură către un guvern autoritar”.

Potrivit fostei diplomate, „caracterul antidemocratic” al Turciei are un impact direct asupra imaginii NATO și subminează securitatea alianței. Președintele turc joacă la două capete în relațiile sale cu Rusia și NATO, iar achiziția de către Turcia a sistemelor rusești de apărare antirachetă S-400 ar putea „pune în pericol informații clasificate despre sistemele de arme NATO”.

Finlanda și Suedia, ale căror cereri de aderare la NATO după invazia rusă în Ucraina sunt în prezent îngreunate de Turcia, „au armate capabile, profesioniste, și împărtășesc și valorile (NATO), precum democrația”, subliniază Shackelford, sugerând că alianța nu are nevoie de Turcia.

Ideea îndepărtării Turciei a venit după ce oponenții guvernului turc au fost reprimați dur după tentativa de lovitură de stat eșuată în 2016 și apoi după invazia Turciei în nordul Siriei  în 2019. „Dar din moment ce NATO nu are niciun mecanism pentru a suspenda sau a expulza un aliat, calea de ieșire este neclară”.

Potrivit lui Elizabeth Shackelford, restul de 29 de membri NATO ar putea să-și retragă angajamentul față de articolul 5 din apărarea colectivă pentru Turcia, „suspendând în esență participarea și orice asistență pe care o primește din partea NATO”, dar acest lucru ar necesita o evaluare mai clară a cererilor Turciei și a pericolelor pe care le prezintă.

Shackelford a cerut un compromis reciproc, susținând că NATO va trebui să decidă dacă Turcia „merită  angajamentul oficial de apărare”. Dacă NATO nu poate avea încredere în Turcia, va trebui să „își analizeze opțiunile”. „(NATO) poate fi mai bun (fără Turcia) pe termen lung”.

Sursa: RADOR