Războiul, dictatura, sărăcia, schimbările de legi și politica liderilor europeni sunt printre motivele general valabile pentru care, astăzi, Europa se confruntă cu acest val uriaș de refugiați și migranți. Mulți din acest grup lasă în urmă coșmaruri.

Pe Mohammed l-am întâlnit a doua zi după luptele de la vama sârbo-maghiară Roske 2. Mânca dintr-un biscuit și se chinuia să înțeleagă indicațiile voluntarilor veniți pentru a-i redirecționa spre Croația pe oamenii refuzați de Ungaria fortificată de Viktor Orban. Rodea din biscuit și asculta atent.

”De unde vii?", l-am întrebat. "Din Burma", a venit răspunsul care m-a năucit. Știam de conflictul perpetuu din Myanmar, de regimul represiv de acolo, dar nu mă așteptam ca cineva să ajungă pe jos din Myanmar până la granița dintre Serbia și Ungaria.

Îmi povestește traseul: într-o noapte s-a hotărât să fugă din Myanmar și a trecut ilegal în Bangladesh. Aici a lucrat trei luni la o fabrică de textile, a strâns niște bani și a plecat mai departe spre India. Aici a fost prins de poliție, arestat, căci nu avea acte, și bătut crunt. După alte câteva luni, a fost eliberat si a fugit în Pakistan, de aici în Iran, din Iran în Turcia, de unde a luat barca și a ajuns în Grecia, apoi și-a continuat drumul prin Europa. 

Îl intreb de ce a plecat. Îmi răspunde sec că din cauza războiului de la el din țară. Își coboară privirea și continuă, într-o engleză pe care o înțeleg cu greu: "Mi-au ucis bunicul, apoi un frate, apoi pe tata, apoi alt frate, cel mare. Bunicul, tata și doi frați!". Ridică privirea spre mine și îi văd ochii în lacrimi. Brusc, fața i se schimonosește de durere. Trântește biscuitul de asfalt, se întoarce și pleacă furios. După câțiva pași care par să zguduie pământul sub el, puștiul de 22 de ani aruncă și pachetul cu biscuiți pe care-l avea în cealaltă mână și, orb de furie, se ciocnește de un alt refugiat care-și ducea în spate rucsacul și cortul. Îl ocolește și dispare după un alt grup. Îl regăsesc două minute mai târziu, stând pe iarba de pe marginea drumului, cu capul în mâini. 

"Este prea greu, este mult prea greu. Mă așteptam să fie greu, dar nu înțeleg de ce trebuie să trăiesc asta. De ce să-mi omoare familia, de ce să fiu nevoit să trec prin atâta chin? Nu mai am pe nimeni pe lume, sunt singur", îmi spune, printre sughituri de plâns, Mohammed. 

Mohammed. Foto: Ovidiu Vanghele

Foto: J. Hilton, freelancer

 

Munther este tot un zâmbet odată ajuns în tabăra improvizată de la Tovarnik, la intrarea în Croația dinspre Serbia. Vorbește cu o jurnalistă din Franța despre călătoria lui, care a început cu 17 zile în urmă. Este irakian, trăiește din IT și a plecat de-acasă cu cei doi frați ai săi, Ali și Iusuf.

"Mie mi se spune Nero, el (Ali, n.r.) este AJ iar el e Iusuf. El e cel mai mic, nici măcar nu are poreclă", îmi spune, râzând, Munther.

Este agnostic. "Nu ateu, agnostic! Adică știu că există un Dumnezeu undeva, însă încă îl caut, nu l-am găsit până acum", îmi spune Nero.

Au plecat din Irak după ce Nero a fost răpit de două ori. Prima dată crede ca a fost o greșeală, că a fost confundat. Nici măcar nu știe cine l-a luat de pe stradă din Abu Ghraib, un orășel de lângă Bagdad. 

"A doua oară sunt sigur însă ca a fost ISIS", continuă el. "M-au amenințat că, dacă nu mă potolesc și dacă nu încep să trăiesc după Coran, îl omoară pe tata. M-am speriat, i-am luat pe frații mei și am facut planul să plecăm. Apoi, când a venit ziua, i-am spus tatălui meu să stea liniștit, că o să fie totul bine, iar el nu va mai avea nicio problemă din cauza noastră. Ne-am pupat părinții și-am plecat. Nu știu când îi vom revedea", continuă el.

Povestea îmi sună SF, așa că întrebările mele curg. Cei doi frați mai mari sunt muzicieni și vorbesc o engleză foarte bună. "Eu cânt la pian, chitară și clarinet." "Și tu?", îl intreb pe A.J.. "Eu cânt la pian și la flaut." 

Munther "Nero" îmi spune că el este organizatorul primului flash-mob din istoria Irakului. Nemulțumit de ce vedea în jurul său, de lipsa de civilizație din societatea în care trăia, s-a hotărât să facă o broșură despre bunul simț, care să-i țintească pe copii. "Am vrut s-o facem pentru copii pentru că ei sunt viitorul. Adulții sunt deja compromiși. De-acolo, din broșura plină de povești și desene, copiii aveau să afle de ce nu e bine să arunci hârtii pe jos, cum trebuie să te porți în anumite situații, lucruri de bun simț”, povestește Nero.

Pentru ca cele o mie de broșuri să ajungă la copii, a ales varianta de a face un flash mob într-un mare mall din Bagdad. Un happening cu multă muzică și personaje haioase care opreau familiile cu copii și le înmânau acestora broșurica. După eveniment a ajuns să dea un scurt interviu la televiziunea irakiană, moment care i-a adus o oarecare faimă locală, dar și multe probleme.

"Odată cu extinderea puterii și influenței ISIS, am început să primesc tot felul de mesaje ciudate. Apoi am fost răpit și mi-au amenințat familia, iar asta m-a făcut să iau decizia să plec naibii de-acolo. Cu mine plecat, ai mei vor fi lăsați în pace", îmi spune Nero.

Cum arătau cei despre care spune că erau militanți ISIS? Ce i-au cerut? Cum i-au spus? Cum de l-au lăsat în viață?

”Nu arătau nicicum, să nu crezi că-i recunoști pe stradă. Sunt ca orice musulman de rând, poate doar merg mai des la moschee. Dar nu toți cei care merg des la moschee sunt parte din ISIS. Orientul Mijlociu e complicat rău, my friend!", îmi spune.

Îmi povestește apoi că rețeaua ISIS nu este ceva cunoscut, la vedere, deși este uriașă. "Este o organizație secretă, nimeni nu știe cine face parte din ea și ce rol are. Nu te aștepta să umble cu toții înarmați și în acele Toyota pe stradă, astea sunt doar clișee, lucrurile acolo stau complet diferit.", continuă Nero.

 

Vorbim minute în șir despre ISIS, apoi ne întoarcem la călătoria lor. Îmi spun că au plecat din Irak în Turcia, apoi au luat barca spre insula grecească Lesbos.

"Am plătit câte 1.800 de dolari traficanților pakistanezi, de fapt șefului lor, care era turc. Cu toate astea, barca era spartă, așa că am dat la pompă, cu schimbul, toți cei din barcă, deși noi ar fi trebuit să fim pasageri, ca d-aia am plătit", îmi spune omul, râzând. Aproape de malul insulei Lesbos, în ciuda eforturilor lor, barca s-a scufundat. 

"Am înotat câteva sute de metri și am scăpat, n-am murit. Am rămas doar cu hainele de pe noi", îmi povestește AJ. Îl întreb cum au salvat actele și banii. "Vrei să ne știi toate secretele?", intervine, zâmbind, fratele cel mare, după care îi face un semn ca are voie să-mi arate ascunzătoarea.

AJ își ridică tricoul și văd, sub cureaua pantalonilor, lipită de piele, o altă curea, dintr-un neopren subțire, impermeabil. "Aici ne ținem banii, avem fiecare cureaua lui, în caz că cineva pățește ceva să nu pierdem totul odată”, spune AJ.

Nero se întoarce și spre celălalt frate. Cel mic, Iusuf, se descheie la cămașă pentru a-mi arăta o pungă de plastic cu un sistem de închidere ce o face și pe ea impermeabilă, pe care o are atârnată de gât și lipită de piele. "Aici sunt actele tuturor și mare parte din bani", îmi spune AJ, logica fiind că fratele cel mic este cel pe care-l protejează amândoi de fiecare dată când au greutăți. 

Sunt blocați pe un câmp în Tovarnik, de unde un cordon de polițiști le interzice să plece mai departe. Le e foame și sete și nu au cum să ajungă la magazin. În plus, și-ar dori și o cartelă de telefon, să poată comunica atât cu părinții, cât și cu alți prieteni de-acasă, din Europa sau aflați pe drum spre Vest.

"Vrem să ajungem în Finlanda, Nero are prieteni acolo, sunt artiști, muzicieni, sunt sigur că ne vom descurca. Nu are cum să ne fie mai rău ca acasă. Nimic nu poate fi mai rău ca acasă. Știi, ajunsesem să recunoaștem armele dupa sunet: ăla e elicopter Apache, aia e mitralieră AKM... Am trăit prea mult în război și teroare, ne-a ajuns!", îmi spune AJ, un puști de 21 de ani, pletos și bine făcut, care nu pare dispus să suporte rigorile califatului islamic la care visează luptătorii lui Allah din Irak. În ochii lui citesc optimismul și setea de libertate.

Foto: Facebook. AJ (stânga) și Nero (dreapta), împreună cu un prieten, înainte să plece din Irak.


 

"De ce nu deschid? Noi nu vrem în Ungaria, vrem doar să trecem mai departe", îmi spune Mahmoud, un palestinian cu rădăcini siriene în Alep, cu câteva ore înainte de încleătarea cu poliția maghiară de la vama Roske.

Până acum câteva luni, Mahmoud era burlac și trăia foarte bine în Dubai. "Era bine de tot în Dubai, câștigam bani buni, aveam o mașină puternică, un Range Rover, aveam multe prietene, după serviciu ieșeam cu prietenii și ne distram, totul era bine. Apoi a trebuit să mă cumințesc, mi-am cunoscut femeia, ne-am căsătorit și am început să mă gândesc la familie, să vreau mai mult pentru soția și pentru viitorul meu copil", spune, într-o engleză stâlcită, Mahmoud.

Dezastrul a început când salariul i-a fost tăiat. "Mi-au tăiat salariul cu mai mult de jumătate, țara lor s-a umplut de forță de muncă mai ieftină, patronii aveau de ales, iar eu nu. În Dubai viața e scumpă, totul a devenit rău de-atunci, iar perspectivele sumbre", povestește Mahmoud.

Brusc, având mai puțini bani, a început să se simtă discriminat în Dubai. "Acolo e bine pentru turiști sau pentru oamenii cu foarte mulți bani. Când ești sărac ești cetățean de mâna a doua, devii un nimeni, nu te mai respectă nimeni. Mi-a fost greu în ultimele luni în Dubai. Am vrut să mă întorc acasă, în Alep, dar acolo era mai rău, că e razboi și totul e scump și greu de obținut, cu atât mai mult când nu ai de lucru. Am văzut că acum e mai ușor să pleci și am plecat spre Germania", îmi spune el.

Își șterge cu mâna sudoarea de pe frunte, îmi cere o țigară și și-o aprinde. 

"Într-o seară am venit acasă, am vorbit cu soția și am decis să ne întoarcem în Siria, să-i luăm pe ai noștri și să venim în Europa. Am vândut tot ce aveam în Dubai și cu banii am venit în Alep, ne-am luat familiile și am pornit spre Turcia", spune sirianul.

Grupul lui are 12 membri. Toți sunt rude: frați, surori, cumnați, părinți. Soția lui e gravidă. Și-a lăsat în urmă o soră și mama. Prima urmează să nască în câteva zile, iar a doua e prea bătrână pentru un drum de două săptămâni presărat cu pericole extreme.

Întreg grupul a plătit, până la gardul de la Roske, 16.000 de dolari. Cei mai mulți bani i-au dat "mafioților" turci care i-au dus cu barca în Grecia.

Mă întreabă dacă știu unde găsește un supermarket și pleacă agale, obosit, să cumpere ceva de mâncare pentru el și ai lui. "N-avem apă, n-avem mâncare, n-avem nimic aici. Dar îl avem pe Dumnezeu!", îmi spune, înainte de a pleca.

Mahmoud se pierde în mulțime. Vrea să ajungă în Suedia sau în Olanda, apoi să facă în așa fel încât și mama și sora lui să vină după el.

Nu a fost de acord să fie fotografiat. Este prototipul migrantului economic, care însă, pentru că vine din Siria, dintr-o zonă afectată de război, nu are cum să nu fie primit în Europa.


Ahmad are 31 de ani și a fost polițist într-un orășel irakian. În urmă cu mai puțin de un an, orașul a picat sub stăpânirea ISIS.

"Am început să primesc mesaje de amenințare", îmi spune Ahmad, care se descrie ca fiind un musulman moderat. "Mulți dintre colegii mei au ajuns să-i ajute pe cei care au legături necunoscute cu ISIS, eu am refuzat. Sunt polițist și-mi slujesc țara, nu lucrez pentru nimeni altcineva", continuă el.

A fost momit în fel și chip, apoi amenințat, până când, într-o zi, s-a săturat. Și-a luat cei doi nepoți și a hotărât s-o apuce spre Europa. 

Cel mai mare dintre nepoții lui are 21 de ani și era student la informatică în Bagdad. Vrea să continue studiile și să devină inginer IT. Speră că-și va găsi ușor un job în Europa. Sora lui este mai mică, abia a terminat liceul și vrea să continue să studieze engleza. 

"Cred că ar fi interesant să ajung să lucrez ca translator, probabil că va fi nevoie de vorbitori de arabă în Europa în viitor", îmi spune fata, cu subînțeles.

 

Ahmad e conștient că în Europa nu va fi niciodată polițist, dar știe să tundă și să bărbierească și crede că poate să facă asta până când va ajunge să aibă o meserie serioasă, ca acasă, unde era o persoană importantă și respectată.

"Acum am plecat și pot s-o spun: da, deși e război între ISIS și guvern, sunt oameni în guvernul de la Bagdad care sprijină ISIS. Sunt șefi în poliție care sprijină ISIS. Au o rețea incredibil de mare și au o putere fantastică acești teroriști. Pot cumpăra pe oricine, și în Irak au făcut-o", îmi spune îngrijorat Ahmad.

După ce mi-a spus explicit asta, nu l-am mai întrebat dacă este de acord să-l fotografiez. 


Naji, un sirian de 24 de ani, se odihnește pe o pătură pe marginea unui șanț din Tovarnik. E plin de răni pe picioare și peste un genunchi are un bandaj.

"M-au bătut polițiștii maghiari acum două zile, la Roske. Atunci când ne-au făcut loc să intrăm (în vamă, n.r.), eu am fost între primii care am avansat, sperând că, în sfârșit, Ungaria își deschide granița pentru noi. Am fost între cei care au luat cea mai rea bătaie", îmi spune omul, zâmbind amar. 

Fuge de armata lui Bashar al Assad. De câțiva ani se tot ascunde, pentru că ar trebui să fie încorporat. Nici nu vrea să audă de asta. 

A plecat din Siria în Turcia, împreună cu fratele său, care acum doarme lângă el. Pe drum s-a împrietenit cu alți doi sirieni, așa că au rămas împreună, toți patru.

Grupul lui Naji nu este încolonat împreună cu ceilalți ca să ia autobuzele spre Slovenia. "Nu pot să merg, mă doare foarte tare piciorul. Nu pot nici să stau la coadă, și dacă mergem prin fața o să facă ceilalți scandal, așa că o să așteptăm să plece toți și noi o să luăm ultimul autobuz. Eu le-am zis să rămân singur în urmă, dar ceilalți au insistat să nu mă lase singur", explică el.

Își aprinde o țigară, își ridică ochelarii Ray Ban de la ochi și începe să-mi spună cum a fugit de armată pentru a studia în China, dar, din cauza pașaportului, nu și-a putut lua diploma. Studiază inginerie mecanică și a și lucrat, pe bani buni, în domeniu.

"In Siria e groaznic cu armata. Am un văr care a fost luat în armată acum șase ani și nici astăzi nu este acasa, deși, în mod normal, armata nu poate dura mai mult de un an și șase luni. Nu vreau să mă duc acolo să mor ca un prost", îmi povestește Naji.

În orașul din care vine el, mai degrabă un cartier al Damascului, nu avea nicio problemă din cauza războiului. Era însă afectat indirect. 

"Totul e scump, moneda s-a devalorizat, e de șase ori mai slabă decât acum patru-cinci ani. Totul e scump și nici nu mai găsești ce-ți trebuie, ca înainte de război", îmi explică el. 

Îmi povestește însă că familia lui a suferit enorm.

"Aveam o bunică în Damasc, pe care familia o tot vizita, o femeie în vârstă, paralizată pe partea stângă. Ei bine, armata siriană, soldații, veneau zilnic pe la ea, o întrebau dacă are nevoie de ceva și, când aveau timp, o și scoteau la o scurtă plimbare. Într-o zi, la ușa ei a sunat cineva. Nu știm cine, bănuim că un soldat din Armata Siriană Liberă, din câte am auzit. Bunica a deschis, el a împușcat-o și i-a furat banii, aurul, tot ce avea. Mi s-a rupt sufletul", îmi povestește Naji și se întristează.

Își scoate din buzunar telefonul. Prietenii lui au reușit, cu câteva ore mai devreme, să cumpere cartele cu acces la net, ca să transmită cu toții mesaje acasă. Scrie ceva, apoi continuăm să vorbim și, la scurt timp, lui Naji îi sună telefonul. Răspunde și imediat pe față îi apare un zâmbet larg. Era mama lui, care nu mai știa nimic de el de 17 zile, de când a plecat din Siria în Turcia.

"Am trecut în Grecia plătind 1.300 de dolari. Trebuia să fim 27 în barcă. Am fost 65. Ne-au pus să ne aruncăm bagajele, așa că am ajuns în Grecia doar cu hainele de pe mine. Am cumpărat haine noi. Am avut 1.500 de dolari si 1.500 de euro, mai am 650 de euro pentru drumul ăsta care parcă nu se mai termină, și acum am, în plus, această problemă la picior. Dar o sa reușesc eu cumva", îmi spune omul, găsindu-și resurse pentru un zâmbet plin de optimism.

Îmi spune că cea mai grea parte a călătoriei nu a fost bătaia luată de la polițiștii unguri, ci traversarea cu barca spre Grecia.

"Am așteptat pe chei, la un hotel, patru zile. Într-o noapte, am primit telefonul de la traficanți și am pornit. Din zece în zece minute îi dădeam unei prietene coordonatele mele gps, prin telefon, să anunțe poliția în caz că ni se întâmpla ceva. Traficanții ăia aveau pistoale, ne-au amenințat cu ele, a fost groaznic", îmi spune Naji.

Nu e nici nouă dimineață, joi, pe șanțul de la Tovarnik unde stau și vorbesc cu Naji. Se face cald, eu mă vait de asta, dar el se întinde ca o șopârlă. 

"Iubesc soarele!", îmi spune omul, care pare mult mai batran decât cei 24 de ani pe care-i are. 

Îmi spusese că merge în Norvegia, unde speră să ajungă să lucreze în cibernetică, domeniul pe care-l iubește la nebunie. Îi spun că acolo e frig, iar iarna soarele se vede pe cer doar câteva ore. 

"Nu-i nimic, prietene, am strâns destul soare în mine după atâția ani în Siria", îmi răspunde râzând cu poftă.

Foto: Ovidiu Vanghele

 

 

Nu e nici opt dimineață, sâmbătă, iar la Nickelsdorf, în vechea vamă dintre Ungaria și Austria, au apărut, peste noapte, câteva mii de refugiați. Zece ore mai devreme, acolo nu era nici picior de om, doar câțiva soldați și jandarmi care sprijineau una din vechile clădiri ale vămii desființate, unde acum funcționează câteva birouri de poliție și grăniceri.

Afară e frig, sunt doar câteva grade. Pe cimentul din curtea împrejmuită zac sute de oameni. Unii dorm, alții moțăie, copiii își fac de lucru și toți așteaptă să fie urcați în autobuze și duși înspre Germania.

Pe o piatră, în curtea imensă, văd un bărbat cu părul prins în coadă și alura de rock-star. Mă apropii și-l întreb dacă vorbește engleză. Îmi răspunde că da, dar imediat îi sar în ajutor doi puști cu părul lung. Copiii lui. Doi gemeni, îmbrăcați și încălțați identic, care vorbesc engleză perfect.

Foto: Ovidiu Vanghele

"Am fugit din Siria din cauza războiului. Tata avea o firmă de construcții, dar acum nu mai avem nimic. (Armata lui, n.r.) Bashar al Assad a bombardat totul, birouri, utilaje, totul!", îmi spune unul dintre ei. Celălalt îl completează rapid: "Opt milioane de dolari au zburat, phuuuu!", și face un gest a "luați de vânt". 

Seamănă atât de tare încât, deși s-au prezentat, acum, când scriu, nu mai stiu care e Khaled și care e Fahed nici când mă uit la poza lor.

De unde știu engleză atât de bine? "Am învățat la o școală americană din Damasc”, îmi răspunde unul dintre ei.

Engleza celor doi puști-minune i-a salvat pe toți ceilalți zece oameni cu care călătoresc, părinții lor și alte rude. Prima dată în Macedonia, când era gata-gata să fie arestați pentru că au intrat în țară ilegal și nu s-au înregistrat. Traducerea lor i-a salvat pe toți cei din grup de la câteva zile sigure de arest. Apoi, ajunși în Ungaria, au fost înregistrați, amprentați și au primit acte provizorii. După, au fost ținuți trei zile pe loc, într-o tabără la Gyor. Probabil că puștii le-au fost simpatici, cu engleza și energia lor, căci în a treia zi, când ei și nu tatăl lor i-au întrebat pe polițiștii unguri de ce-i mai țin acolo, aceștia s-au înmuiat și i-au pus pe ei și familia lor în primul autobuz spre primul tren care a trecut prin Gyor către Nickelsdorf.

"Așa e, ei ne-au salvat, acum nu eram aici dacă nu erau ei, cu siguranță", îmi spune tatăl lor, luându-l amical de după gât, plin de mândrie, pe cel cu pălăria pe cap. 

Puștii sunt puși pe povestit. Îmi spun, cu ochi mari, cum a fost călătoria cu barca, apoi cum au trăit în Siria în plin bombardament, cum era viața și cum era la școală. Vor să ajungă în Marea Britanie, unde vor să studieze medicina.

"O să învățăm la Oxford", îmi spune unul.

Singurul lucru care le taie din elanul de povestitori este frigul: nu mai au nici ei niciun bagaj, le-au aruncat din barcă, forțați de traficanți. Până acum a fost cald, iar când au avut nevoie de ceva, au găsit la voluntari sau la Crucea Roșie. În dimineața asta, însă, la Nickelsdorf nu este nimic pregătit pentru ei. Nu au haine, le e foame și nu vor decât să plece spre Germania. Sunt conștienți că în Marea Britanie se ajunge mai greu, așa că așteaptă să ajungă în Germania și de-acolo se gândesc încotro o apucă.

"Crezi că putem pleca măcar să ne cumpărăm niște haine? Nu avem nicio problemă cu banii, avem bani, dar nu avem de unde să cumpărăm nimic pe câmpul ăsta. Le e frig copiilor", îmi spune tatăl.

Din păcate, nici o oră mai târziu, când am plecat din tabăra, autoritățile și voluntarii nu reușiseră să pregătească mâncare și haine pentru cei de-acolo, care se încălzeau stând înghesuiți unul în altul.

 

Pe Tameem l-am găsit, joi noapte, târziu, în singurul magazin deschis din Tovarnik. Cumpăra mâncare pentru toți cei 40 de oameni din grupul lui. 

Prietenii îi spun "The Dude". A făcut facultatea de engleză, este tehnician de radiologie, face design grafic și, în timpul liber, e chitarist. E metalist și îl admiră pe Tosin Abasi, liderul noului val de chitariști din progressive metal.

Este un liber cugetător pasionat de filosofie și sătul să vadă moartea la fiecare pas. Are prieteni care i-au murit de azi pe mâine, familia îi este constant amenințată și, în plus, o duce din ce în ce mai rău.

"Nu mai pot, omule, vreau să trăiesc, vreau să mă bucur de viață. În Siria nu mai ai cum să trăiești. Am locuit o vreme în Turcia, dar e foarte greu și acolo, pur și simplu nu mai am loc. Aștept să se termine războiul, cândva, cumva, dacă s-o termina vreodată, și vreau să mă întorc acasă", îmi spune Tameem, care pare un tip foarte rezervat în manifestări, foarte coerent și foarte calculat, dar în același timp foarte sincer.

De ce a plecat acum și nu mai demult? Pentru că acum călătoria din Siria în Europa s-a ieftinit mult față de anii trecuți, datorită cererii foarte mari.

"Acum un an, de exemplu, aveai nevoie de cinci-șase mii de euro să ajungi aici. Acum, după ce Macedonia și-a deschis granițele, iar traficanții turci care te trec cu barca în Grecia s-au înmulțit, prețurile au scăzut. Eu am cheltuit până aici mai puțin de 3.000 de euro", îmi spune, mândru, Tameem.

Era împreună cu doi prieteni apropiați. Plecaseră de pe câmp, trecuseră ușor de cordonul de polițiști care-i bloca acolo și veniseră la magazin pentru că nu mai puteau de foame. Aveau multe pungi în mâini, așa că m-am oferit să-i duc cu mașina câteva sute de metri, până la cordonul de polițiști, ca să meargă înapoi să împartă mâncarea cumpărată celorlalți tovarăși de drum care-i așteptau înfometați.

După o oră de povestit, vrem să rămânem cu o dovadă a întâlnirii noastre. 

I-am dus apoi pe cei trei până la cordonul de polițiști croați, ne-am salutat și ne-am despărțit, cu gândul că ne vom reîntâlni pe Facebook. 

Două zile mai târziu, sâmbătă dimineață, Tameem stă pe un parapet de beton în tabăra de la Nickelsdorf. Îl văd, îl strig și fața i se luminează. Vine spre mine și mă strânge în brațe cu putere. "Dumnezeule, ce mă bucur să te revăd! Îți dai seama?! Am reușit! Am ajuns aici, suntem în Austria, care e, practic, Germania. Acum două zile, îți amintești, nu mă gândeam că vom ajunge aici vreodată. Am zis că mănânc Coranul dacă reușim să ajungem din Croația în Austria! Ungaria era închisă, Slovenia s-a închis și ea, nu mai aveam nicio speranță. Ne-au adus prin Ungaria, Dumnezeu știe cum de s-a putut asta", îmi povestește fericit Tameem, care a fost în trenul în care polițiștii unguri i-au dezarmat pe colegii lor croați.

Ne mai facem o poză de rămas bun și ne vedem fiecare de drumul lui.

Foto: Ovidiu Vanghele

În mijlocul luptei de stradă cu polițiștii maghiari de miercuri de la Roske 2, printre gaze, pietre și fum, văd un tânăr înalt, cu părul lung, vopsit și prins în coadă. La ochi poartă niște ochelari trendy. Este agitat, dă cu pietre, strigă, se manifestă zgomotos și-și îndeamnă colegii la luptă. 

Într-o pauză a bătăii, mă apropii de el și îl întreb de ce face asta. 

"Sunt din Iran. Am fugit pentru că familia nu mă mai vrea. Știi, tatăl meu este imam, iar eu sunt bisexual. Nu mai am ce căuta acolo, vreau să fug de țara aia, de oamenii ăia. Acolo nu mai e nimic pentru mine, este doar ură. O ură față de cei ca mine pe care pur și simplu nu o înțeleg. Trebuie să trecem mai departe, înțelegi? Trebuie! Înapoi nu mă pot întoarce, de-asta mă lupt", îmi spune omul, printre lacrimile de la gazele polițiștilor unguri. 

Două ore mai târziu, cu aceiași ochelari la ochi, dar cu lacrimile șterse și îmbrăcat cu alte haine, iranianul își pune rucsacul în spate, gata să plece. 

"OK, am înțeles că nu putem prin Ungaria, pe unde o luăm spre... ?". Nu termină întrebarea, căci a uitat numele țării în care trebuie să ajungă în drumul lui spre drepturile care atâția ani i-au fost negate. Unul dintre prietenii care-l însoțesc îl ajută: "Croația". "Așa, Croația! Cum ajungem acolo?", mă întreabă hotărât. Îi arăt în direcția opusă față de vama ungară pe tocmai o atacase, fără succes. 

"Mulțumesc, omule!", îmi spune, după care își ia unul dintre prieteni de după gât, camaraderește, și pleacă pe jos spre inima Europei.

 

 

Khaled e rupt de oboseală, dar e fericit nevoie mare. De câteva minute a pus piciorul în Germania, în sfârșit, după un drum de 11 zile. A plecat singur din Afganistan încoace, la numai 16 ani.

 

A luat bani împrumut de la tatăl său, care e polițist acolo, dar și de la prieteni și rude. A adunat 7.500 de dolari ca să vină în Germania și să-și facă o viață nouă. 

Singurul moment în care nu mai zâmbește este atunci când îl întreb de război. "Big, big! Bum!", îmi spune mai mult prin semne.

Și-a văzut visul cu ochii: a coborât din trenul care l-a adus din Austria în Germania cu doar câteva minute înainte să ne întâlnim pe peronul gării din Freilassing, prima localitate nemțească de după fosta graniță austriaco-germană. A primit câte ceva de mâncare de la voluntari, i-au fost luate amprentele și acum așteaptă să se urce în alt tren, care să-l ducă la Koln. Aici va cere azil și, cel mai probabil, conform actualei legi, îl va primi.

Vrea să rămână în Germania și să studieze. Visează să devină doctor. 

Concluzii? 

Poveștile acestor oameni sunt fundamental diferite, însă ei par a avea multe lucruri în comun. Așa și este: îi unește un oarecare nivel intelectual. Cu toții fac parte din elita acestui val de refugiați, reprezentată de cei care vorbesc engleză sau franceză. Acesta a fost singurul criteriu după care i-am ales. 

E adevărat că marea masă de oameni care au luat la picior Europa în ultimele luni nu știu nicio altă limbă în afară de cea maternă și par a fi puțin spre deloc educați, judecând după modul în care se îmbracă, se poartă și comunică. Asta însă nu îi face mai puțin vulnerabili la război, teroare, discriminare sau sărăcie. 

Așadar singurul lucru care se poate spune cu certitudine despre toți oamenii din care se compune valul de refugiați și migranți care a dat peste cap Europa în ultimele luni este că sunt complet diferiți. Să spui că cei care tot vin de la începutul verii spre UE sunt într-un fel sau în altul este cel puțin o lipsă de decență. Nimeni nu știe exact câți sunt, nimeni nu știe cine sunt, de unde vin, de ce vin spre Germania, de ce acum, de ce fug sau ce anume caută. 

Mult timp, lumea s-a referit la ei ca la refugiații din Siria. Adevărat doar în parte, așa cum o demonstrează inclusiv o cercetare Eurostat dată publicității de curând: între persoanele care au cerut azil pe teritoriul UE în al doilea trimestru al lui 2015, nici 20 la sută nu vin, de fapt, din Siria. 

Datele Eurostat nu pot fi luate în niciun caz drept adevăr absolut, întrucât astăzi statele UE au pe teritoriul lor sute de mii de oameni care încă nu au fost luați într-o evidență. Numai în Munchen, în ultimele două săptămâni și doar prin punctul de primire de la gara centrală, au intrat cel puțin 200.000 de refugiați, după cum susține Thomas, unul dintre liderii voluntarilor de la Refugee Aid care lucrează acolo non-stop de săptămâni bune. 

În plus, foarte multi dintre migranți nu au acte, așa că identificarea se face exclusiv pe baza spuselor lor. Și, ca lucrurile să fie și mai complicate, mulți sirieni acuză afganii și pakistanezii, de pildă, că folosesc pașapoarte siriene false, care acum au ajuns să coste mult mai puțin, falsificatorii înmulțindu-se pe fondul unei creșteri vertiginoase a cererii pentru serviciile lor. Așadar, e foarte posibil ca datele Eurostat să arate o imagine mult diferită a țărilor de origine ale celor care vor fi cerut azil în UE în, să spunem, a doua jumătate a acestui an. 

Chiar dacă am lua de bun ce spune acum Eurostat, am răspunde doar parțial întrebărilor despre dinamica acestor oameni. Totuși, războiul din Siria ține de mai bine de patru ani, și în ultimii ani din Siria au plecat din ce în ce mai mulți oameni. De ce nu am simțit această presiune migraționistă anul trecut sau acum doi ani? O întrebare legitimă. 

Un posibil prim răspuns ar fi acela că, în ultimul an, situația din Siria s-a înrăutățit dramatic. Pe de-o parte s-au intensificat luptele între cele trei tabere beligerante, pe de altă parte zona controlată de ISIS în Siria și Irak a crescut enorm tot în ultimul an. În plus, statul Sirian a început să forțeze încorporarea tinerilor, iar armata - așa cum se plangea Naji, sirianul care dă căldura deșertului pe frigul fiordurilor norvegiene - a ajuns să dureze la infinit, în loc de termenul normal de un an și jumătate. Agravarea tensiunilor în Siria a adus multe noi drame punctuale, dar i-a și aruncat pe mulți optimiști în prăpastia deznădejdii. Acolo nu mai e de trăit, spun la unison cei care fug de război.

Un alt răspuns ar fi acela că în Turcia și Grecia, primele locuri în care au fugit oamenii care astăzi bântuie prin Europa, situația s-a înrăutățit. Pur și simplu nu-și mai văd viitorul acolo.

În același timp, odată cu creșterea numărului celor care, obiectiv, fug de războiul din Siria și Irak, din ce în ce mai mulți văd posibilă mutarea în Europa de Vest, care până acum le părea complet inaccesibilă. Acesta este, poate, cel mai aproape de adevăr răspuns la întrebarea "De ce acum?": simplificarea și ieftinirea călătoriei către Europa de Vest. 

Pe de-o parte, Macedonia a adoptat, în mai-iunie, o lege care permitea celor care vor să tranziteze țara chiar dacă nu au acte să o facă în 72 de ore, plătind bilete la trenuri și autobuze, legal, ca orice om care are tot dreptul să se afle acolo. Măsura menită să scutească poliția macedoneană de corvoada alergatului prin păduri dupa traficanții care ghidau grupurile de migranți a dus la eliminarea din joc a acestor călăuze. Evident, costul călătoriei a scăzut cu câteva mii de euro.

Numărul mare de oameni care au început să plece către Grecia din Turcia a dus la o creștere uriașă a ofertei de bărci clandestine, iar concurența între mafioții care se ocupă cu asta a dus la înjumătățirea prețului bărcii, care, chiar și așa, rămâne pentru mulți cel mai important cost din toată călătoria.

Simplificarea și ieftinirea călătoriei pe ruta Balcanilor a dus la o invazie a celor care nu au neaparăt motive să se considere refugiați de război. Am întâlnit algerieni, de pildă, ori acolo nu există niciun conflict. Așadar, migranții din motive economice s-au prins imediat că, amestecându-se în grămada cu refugiații de război, drumul e mult mai ușor, așa că au îngroșat potecile Europei alături de cei care chiar au motive să se considere refugiați.

Nimeni nu poate spune acum care sunt majoritari. O să aflăm, probabil, după un an sau mai bine, atunci când cererile de azil le vor fi fost procesate.

La acest exod au contribuit mult și declarațiile venite dinspre cancelariile occidentale. Mulți au perceput afirmațiile Angelei Merkel, de pildă, ca pe o invitație la migratie într-un loc în care în urmă cu un an-doi nici nu visau să ajungă.  

Un alt factor-cheie acum, când numărul lor este atât de mare, este comunicarea. Acum este mult mai simplu și ieftin să comunici pe net chiar și decât acum doi sau trei ani, în special în țările sărace din Orientul Mijlociu. Poveștile de succes ale celor ajunși în Vest circulă mult mai repede, se află imediat acasă, prin rețelele sociale. 

În plus, smartphone-urile și tehnologia îi ajută enorm pe drum. Folosesc hărțile, își comunică unul altuia poziția exactă, își stabilesc întâlniri, se ajută așadar enorm de gadget-uri și net. Chiar și cei mai puțin educați au smartphone-uri și se folosesc de ele în lungul drum spre Europa de Vest.

Este ciudat și, în același timp, extrem de interesant, antropologic vorbind, să vezi că niște oameni care nu mai au mai nimic în afară de hainele de pe ei, care suferă de foame, sete și frig, sunt interesați să-și cumpere, înainte de orice altceva, o cartelă care să le dea acces la internet. 

În aceste condiții, mulți dintre cei cu care am vorbit spun că, dacă statele UE nu iau niște măsuri care să-i convingă pe cei rămași acasă că nu mai pot fi primiți, ceea ce trăim astăzi este doar începutul. E-adevarat, nu vor veni în următoarele luni, căci iarna marea e agitată și drumul e mult mai riscant, dar de la primăvară Europa riscă sa fie luată la picior de milioane de oameni care fie fug de război, fie caută drepturi pe care acasă nu le au, fie vin pentru bunăstare. 

La fel ca cei de-acum, doar că mult, mult mai mulți.


Epilog

Duminică noapte, în gara din Munchen e forfotă mare. Multă lume beată, căci e a doua zi de Oktoberfest. Într-un colț al gării, ferit de călătorul de rând, bavarezii au amenajat o întreagă uzină de procesat refugiați.

”Odată ajunși cu trenurile, își aleg haine de pe mesele care vor fi întinse aici. Apoi intră și primesc mâncare, apă, sucuri, dulciuri, chiar și jucării pentru copii, după care sunt preluați de poliție, sunt identificați, amprentați și fotografiați. Ajung apoi la corturile paramedicilor, unde li se face un control sumar al stării de sănătate. Cei care sunt OK merg spre autobuzele care-i duc în centre, ceilalți sunt tratați și apoi duși separat în centrele amenajate pentru ei", îmi spune Thomas, un psiholog de 45 de ani care este șeful voluntarilor Refugee Aid din gara centrală din Munchen.

Facem un tur pe întreg traseul, însă mă roagă să nu fac fotografii în care să se vadă oameni. "Polițiștii sunt disperați cu securitatea, și au dreptate. Au fost multe, foarte multe probleme cu neo-naziștii", îmi spune omul.

Corturile medicale sunt dotate cu multe echipamente care nu se găsesc în multe spitale din România.

"Nu e glumă, în ultimele câteva zile am avut aici o naștere și un infarct, iar oamenii au reușit să rezolve totul bine, iar refugiații - și mama, și copilul și bătrânul pe care l-a lăsat inima când și-a revăzut fiica ce-l aștepta în gară la zece ani după ce a plecat de-acasă - sunt acum bine sănătoși", îmi spune Thomas.

Este chel, înalt și slab. E rupt de oboseală. După ce îmi arată întreg traseul refugiaților ajunși în Munchen, îl întreb despre el. Este psiholog dar, de când cu criza migranților, și-a luat concediu și a venit să ajute.

"Știi, e o datorie a noastră să facem ceva pentru oamenii ăștia! Ei fug de un război din care nemții câștigă cel mai mult, după americani. Noi vindem armele de care ei fug, așa că eu simt că e normal să îi ajutăm cumva", îmi spune Thomas cu aerul omului cu adevărat preocupat. 

Mai facem câțiva pași. Stângistul Thomas se oprește, preocupat: "Vreau să-ți mai spun ceva: e pentru prima dată în 45 de ani de când sunt mulțumit că sunt neamț! Am reușit în doar câteva săptămâni să găsim doar în Munchen 6.000 de oameni care și-au oferit voluntar serviciile ca să-i ajute pe acești oameni. Doctori, profesori, toate specializările care ar putea fi utile în gestionarea acestei probleme a refugiaților, avem suportul a mii de oameni, iar asta mă face cu adevărat fericit", îmi spune voluntarul.

Uit că mi-a spus că nu pot face fotografii și-l mai întreb o dată. Ușor jenat, îmi spune că se teme. E o chestiune de securitate, trei voluntari, colegi de-ai lui, au fost deja bătuți violent de neonaziștii germani și nu vrea să aibă probleme.

Poliția îi ține într-o beznă totală pe voluntarii lui Thomas. Nimeni nu-i anunță când vine un tren, așa că trebuie să fie pregătiți ca în câteva minute să aranjeze totul. Fac cu schimbul acolo, iar asta se vede și pe el, și pe cele două colege cu care este în tură: sunt rupți de oboseală.

Sunt zvonuri că luni dimineață, între 6 și 7, ar urma să ajungă un tren cu 500 de noi refugiați. "Nu știu dacă va fi sau nu, în ultimele două zile nu au mai venit. Știi, e Oktoberfest, orașul trebuie să arate bine și să facă bani, iar prezența lor aici, după unii, nu ar fi oportună", îmi explică el.

Stăm împreună până spre ora 7.00, dar nu vine niciun tren. Ne despărțim și pleacă obosit spre casă. 


Pe câmpul de lângă Tovarnik, joi după-amiază, grupurile de refugiați abia intrați în Croația curgeau valuri-valuri spre drumul care urma să-i ducă spre inima țării și apoi mai departe prin Slovenia, spre Austria. Pe marginea șoselei, lângă o mașină, câțiva refugiați se îngrămădesc să primească ceva. Opresc lângă ei. 

Un bărbat înalt și solid le împarte de zor apă și conserve de pește. Refugiații le primesc bucuroși. La capătul unui drum fie și de doar câțiva kilometri pe câmp, pe o arșiță de iad, nici nu mai contează că apa e caldă. Refugiații, unii uimiți de gest, primesc apă și conserve și îi mulțumesc omului. Pe ușa de pe cealaltă parte a mașinii, soția lui împarte și ea de zor.

Pe mașină nu scrie nimic, nu se vede niciun semn al vreunei organizații, ci are un număr normal de Croația.

În scurt timp, zecile de oameni care ies din câmp în șosea le termină celor doi stocul. Rămân lângă mașina lor să schimbăm câteva vorbe și încerc să aflu cine sunt, de ce fac asta și în numele cui.

Bărbatul înțelege ce vreau și scoate din portofel două acte de identitate, unul croat și unul elvețian. Îl cheamă Maslac Jozo, dar nu înțeleg deocamdată mai mult.

Apoi scrie cu degetul pe praful de pe geamul mașinii: "1981".

În fine, îmi explică: "Așa am plecat și eu în Elveția în '81. N-am vrut să muncesc pentru comuniști, am plecat pe câmp, cu hainele de pe mine și o traistă cu mâncare. Am fost exact cum sunt ei acum, cum să nu-i ajut?!"

Foto: Ovidiu Vanghele