Războiul din Ucraina nu s-a încheiat, ba mai mult, țara trebuie să lupte acum pe un nou front: PTSD. Societatea ucraineană nu e pregătită pentru o asemenea luptă.

Text de Ioana Moldovan
Fotografii de Andrei Pungovschi

Grom stinse o altă țigară. Sunetul înfundat al exploziilor se mai auzea încă, chiar și în subteran. Grom era mohorât.  Cu câteva minute înainte trupa se uita la televizor de pe o canapea. Apoi, pe aceeași canapea, erau sânge, bandaje, medicii și un soldat ucrainean rănit la cap.

L-am întâlnit pentru prima dată pe Grom în august 2015, în timpul unei documentări în Zenit, o poziție a armatei ucrainene de pe linia întâia a frontului, la doi kilometri de aeroportul Donețk. Numele lui real e Aleksandr, dar acum toată lumea îl strigă pe numele de război. Bărbatul de 33 de ani din Vasilkiv, regiunea Kiev, era unul dintre cei doi geniști din Zenit.

Grom a fost pe front și în Marinka, în noiembrie 2014, ca psiholog militar. Își amintește perfect momentele în care poziția lor a fost atacată. Chiar i-a fost frică atunci. Înainte să înceapă lupta și-a sunat familia să le spună adio. Cei 50 de soldați ucraineni erau convinși că mult mai numeroasele trupe separatiste îi vor nimici. Când au ripostat, Grom a omorât pentru prima dată un om. „N-am simțit nimic. Nu mă puteam gândi la nimic”, spune. Au primit însă ajutor din partea artileriei și au supraviețuit. Grom și-a sunat din nou familia: ”Sunt în viață! Sunt bine!” Au plâns.

Există multe motive pentru care soldații din Ucraina, indiferent de felul sau gravitatea tulburărilor, sunt reticenți să apeleze la ajutorul psihologilor. Unii fug de stigma conform căreia numai nebunii au nevoie de tratament psihologic. Alții sunt convinși că psihologii din Ucraina nu sunt pregătiți și nu îi pot înțelege pentru că nu știu ce-i ăla război. Unii preferă să vorbească cu voluntari sau preoți, pe când alții pur și simplu nu realizează ca au o problemă.

Războiul călește oamenii: ”Acești bărbați sunt oameni puternici, nu au frici”, mi-a spus Grom.

Instructorii de șoc

La vreo 20 de kilometri nord-vest de Kiev, un rus stă între veterani ai războiului din estul Ucrainei la un seminar pe tema tulburării de stres post-traumatic (PTSD). Pavel e din Moscova și un membru al Armatei Rebele Ruse, venit să lupte alături de trupele ucrainene. Cu toate astea, faptul că e rus stârnește mici animozități din partea cel puțin unui participant. Într-una dintre clădirile Seminarului Teologic Evanghelic Ucrainean din Pushcha-Voditsa, Pavel stă în cerc între vreo alte 12 persoane. Coatele îi stau pe genunchi, iar degetele se mișcă încontinuu. Se lasă pe spate. Vârfurile bocancilor din piele neagră, de armată, nu pot sta locului, lovind podeaua într-un ritm alert. Nu vorbește mult, iar de fiecare dată când spune ceva face și câte o glumă.

A venit la seminarul de psihologie extremă și PTSD organizat de Wounded Warrior Ukraine pentru că o prietenă voluntară l-a rugat. De ceva timp i s-a tot spus ca ar fi necesar. „Cea mai mare problemă este faptul că tipii care au PTSD nu vor să realizeze acest lucru. Eu sunt unul dintre ei. Însă știu că ceva în mine s-a schimbat”, mărturisește Pavel.

Într-un colț al camerei, un tort verde mare tronează pe o masă. E construit din ciocolățele Roshen lipite cu scotch. Copii au pregătit ceva dulce pentru soldați. Aerul rece de toamnă ucraineană își face loc prin două ferestre mici.

Brusc, 15 voci se unesc într-un urlet puternic ce umple încăperea. Așa se încheie unul dintre exercițiile fizice. În picioare, cu tălpile despărțite și bine ancorate în podea, participanții și-au scuturat mâinile, au pocnit din degete, s-au bătut cu palmele pe umeri, apoi pe genunchi, mai repede, mai puternic. Au urlat. S-au îmbrățisat. 

Acesta este primul dintr-o o serie de patru seminarii, pe durata a cinci luni, pe care Wounded Warrior Ukraine le organizează regulat. Obiectivul este să-i pregătească pe soldații ucraineni să devină instructori pe probleme de șoc post-traumatic, să-i învețe pe participanți metode probate de combatere a șocului psihologic generat de război și a PTSD, dar și de a-i pregăti să fie capabili, la rândul lor, să-și instruiască prietenii sau camarazii să folosească aceste metode.

„Mulți dintre soldați nu se pot deschide în fața străinilor, a unui psiholog sau psihiatru, dar o pot face în fața camarazilor de război. Așa începem să creăm o nouă verigă în sistem: persoane dintre veterani care să fie capabile să întâmpine soldații reveniți de pe front, o primă conexiune între civili și soldați”, spune Oleh Hukovskyy, doctor psihiatru, psihoterapeut și instructor coordonator la Wounded Warrior Ukraine.

Ideea de a-i pregăti înșiși pe soldați să devină instructori-psihologi este apreciată în rândul participanților care au fost în ATO (operațiunea militară a guvernului ucrainean de luptă împotriva forțelor separatiste din regiunea Donbass poartă denumirea de ”Operatiune Anti-Terorista”, original ”Anti-Terrorist Operation”). Soldații au nevoie de ajutor, însă adesea aceștia gândesc „Cum mă poate ajuta un psiholog când acesta nu a văzut în viața lui războiul? Cum mă poate înțelege?”

„Oamenii din ATO ar trebui să se întâlnească și să comunice între ei, să împărtășească experiențe, gânduri și trăiri. Acesta este cel mai bun tratament. Este auto-vindecare. Nu au nevoie de psihologi”, spune Maxim, un soldat de 25 de ani care a urmat întregul training al Wounded Warrior Ukraine, iar acum este co-instructor la seminarii. Lui Maxim, ca voluntar în armată, nu i-a fost niciodată frică de moarte, însă s-a temut mereu să nu fie rănit. Pe 19 august 2014, o mină a explodat și Maxim și-a pierdut piciorul drept de sub genunchi. De ce se temea mai mult s-a întâmplat: și-a pierdut independența.

În noiembrie a primit o proteză. A simțit că a primit o nouă viață și totul era bine. Bucuria de a-și putea elibera mâinile din cârje și speranța de a deveni din nou independent erau de nedescris. Peste alte câteva luni a început să fie agresiv, nepoliticos cu mama sa și să aibă episoade de depresie. Nu putea dormi fără calmante și de multe ori era de ajuns un cuvânt și gata… În martie 2015 s-a dus la seminarul PTSD plângând.

„În timpul trainingului am înțeles de ce reacționam așa. Am înțeles că frica era cauza agresivității mele. Frica de a nu mai putea să stau în picioare, să merg sau să am o familie și copii. Eram bântuit de multe temeri și toate se transformau în agresivitate”, spune Maxim.


Eroul de război

„Înainte de acest război, nu am avut deloc experiență în sprijinirea psihologică a veteranilor. Ultima experiență a fost cu Compania Afgană a Uniunii Sovietice, dar asta era acum 30 de ani”, spune Colonel Doctor Vsevolod Stebliuk, consilier al Ministerului Apărării pe probleme de medicină militară și reabilitare. „Sistemul de pregătire a specialiștilor pornește acum de la zero. În Ucraina, avem peste 24.000 de psihologi cu diplomă, însă cred că doar 1000 sunt apți să lucreze cu veteranii.”

La mică distanță de Kiev, în cadrul spitalului militar Irpin, Col. Stebliuk a înființat primul centru complex de reabilitare fizică și psihologică pentru veteranii de război din Ucraina. A fost deschis pe 25 aprilie 2015 și în cele câteva luni de atunci peste 500 de soldați au beneficiat de tratament de reabilitare.

Centrul dispune, în premieră în Ucraina, de o unitate de ergoterapie - terapie prin efort fizic și muncă - și o unitate IREX - sistem de reabilitare interactivă și exercițiu - care folosește realitatea virtuală. „Orice soldat care a fost sub bătaia armei pe front are reacții de stres, într-o formă sau alta”, continuă Col. Stebliuk. „Din experiența mea, aproape 50% dintre soldații care au fost în ATO au nevoie de sprijin psihologic. Nu este vorba doar de PTSD. În cazul PTSD, în opinia mea și cea a Institutului ucrainean de cercetare în psihiatrie socială, procentul este de 20%.”

„La momentul de față, au fost agreați toți pașii necesari soluționării acestei probleme”, adaugă Col. Stebliuk ”însă jumătate dintre aceștia au rămas doar pe hârtie. Realitatea e că nu avem suficient personal pentru centrele de reabilitare, nu avem sprijin financiar și ne mai lovim și de un nivel scăzut de cultură socială în ce privește veteranii.”

Irpin este așezat în mijlocul pădurii. Alei înguste își găsesc drum printre copacii înalți, făcând legătura între diversele clădiri. Soldați în halate groase de spital, de un albastru închis, se ridică când trece colonelul. Stebliuk este erou de război. Fața îi e luminoasă, zâmbetul larg, iar vocea calmă și plăcută. În timpul masacrului de la Illovaisk, a salvat viața mai multor camarazi, reușind să încarce trupurile soldaților răniți într-o mașină și să-i ducă în afara pericolului. Nu-i e deloc ușor să rememoreze acel episod. „Am trecut prin propriile episoade de traumă psihologică după catastrofa de la Illovaisk. Timp de o lună, nu puteam să dorm, aveam un nivel ridicat de anxietate și agresivitate. Acum, mai am uneori episoade de depresie.” Colonelul trebuie să continue însă să lucreze cu drama altor persoane. „În fiecare zi mă încarc cu energie negativă. Anul acesta, mame ale soldaților necunoscuți mă sunau rugându-mă să le ajut să-și găsească fiii morți. De fiecare dată e o mare traumă psihologică. Cred însă că pentru mine cel mai bun tratatment constă în faptul că e nevoie de ajutorul meu.”

Col. Stebliuk a observat că cele trei categorii diferite de soldați care au luptat în ATO sunt afectate de simptome diferite ale tulburării de stres post-traumatic (PTSD). În cazul soldaților mobilizați - cea mai mare categorie -, acele persoane care nu au avut niciun fel de experiență militară și nu erau pregătiți să lupte într-un război, au observat anxietate, depresie, probleme cu somnul, precum și un nivel ridicat al abuzului de acool și medicație psihiatrică.

În cazul celorlate două categorii, personalul militar și batalioanele de voluntari, persoane care erau pregătite să meargă la război și chiar să își dea viața, au identificat de asemenea anxietate, agresivitate sporită, însă nu și depresie. „Nivelul ridicat de agresivitate poate deveni o problemă foarte serioasă. E posibil să fim martori la reacții de răspuns total neașteptate în anumite situații. Ca în cazul exploziei din fața Parlamentului (n.a. pe 31 august 2015, explozia unei grenade lângă Parlamentul ucrainean a rănit zeci de persoane în timpul ciocnirilor dintre forțele de ordine și naționaliștii veniți să protesteze împotriva votului de acordare a statutului special pentru regiunile Lugansk și Donețk)”, adaugă Stebliuk.

„Când m-am întors de pe front, eram foarte agresiv cu oamenii”, spune Taras, un tânăr soldat ucrainean de 25 de ani. Taras a luptat în batalionul Aidar, a fost rănit, iar acum este co-instructor la seminariile Wounder Warrior Ukraine. Are în jur de 1,75m înălțime, e destul de bine făcut, dar nicidecum masiv. Părul blond închis îl poartă într-o tunsoare punk destul de întâlnită printre soldații ucraineni. „Au fost câteva situații în care putea fi chiar periculos pentru diverse persoane din jurul meu. Fie pentru vreun bețiv în trolebuz, fie pentru iubita mea când ne certam.” Au fost momente când acesteia i-a fost chiar frică de Taras. S-a uitat în ochii lui și i-a spus „Omule, ești ca un animal!”

Psihologii

„Societatea noastră nu este pregătită să accepte acești soldați cu toate problemele lor. Un rol important în asta îl au voluntarii.” Colonelul Stebliuk vorbește despre un grup de psihologi voluntari care lucrează alături de el în spitale și sanatorii, chiar dacă nu primesc vreun ajutor de la stat.

Dr. Natalia Nalyvaiko face parte din acest grup ce de curând a format Asociația psihologilor ucraineni pentru depășirea evenimentelor traumatice (UASOPTE - Ukrainian Association of Specialists for Overcoming of Psychological Traumatic Events). Au început ca o mână de psihologi care s-au unit pentru a oferi servicii de consiliere pe baricadele revoluției din Maidan, în decembrie 2013. În timp ce vorbește din fotoliul de piele maronie din biroul său, înconjurată de diplome pe pereți, amintirea morților din Maidan o întristează profund. Este durerea ei.

„Când am început, eram novici în domeniu și nu știam multe lucruri. Mulți colegi din străinătate, din Georgia, Canada, Statele Unite, Letonia, Israel, au venit în Ucraina ca voluntari, oferind instruire, supervizare și sprijin psihologic”, spune Dr. Nalyvaiko. ”Ne ajutau să dezvoltăm programe, iar cu timpul am început să concepem programe proprii.” Asociația are acum programe nu numai pentru militari și oamenii care au luptat în ATO, dar și pentru persoanele strămutate sau pentru familiile soldaților decedați. UASOPTE a inițiat și un program pentru familiile soldaților care se întorc acasă. Îi învață pe membrii familei la ce să se aștepte, cum vor reacționa soldații, cum ar trebui familia să-i întâmpine.

”Oamenii din jurul meu, familie, prieteni, persoane care mă iubesc, și ei luptă, doar că nu pe linia frontului. În fiecare zi își făceau griji pentru viața mea”, spune Taras. ”Când m-am întors din război, cei din familie vroiau să comunice cu mine, însă eu nu vroiam să le împărtășesc nimic, nu vroiam să le răspund la întrebări. Vroiam să stau singur, aveam nevoie de acest timp de unul singur. Oamenii din jurul meu nu înțelegeau asta. Trebuie să știi cum să le explici că ai nevoie de spațiu, iar pentru mine acest lucru a fost foarte greu.” Taras nu a vrut să meargă la un psiholog pentru că nu îi place să vorbească cu oameni pe care nu îi cunoaște.

Dr. Nalyvaiko e de acord cu faptul că psihologii din Ucraina nu erau pregătiți pentru consecințele acestui conflict. În toată țara existau poate 100 de psihologi militari, însă nici aceștia nu fuseseră niciodată în război pentru simplul fapt că nu era niciun război la vremea respectivă. Ea și colegii săi au înțeles problema și au început pregătirea unui grup de specialiști cu focus pe această temă. Psihologi au început deja să lucreze în ATO, pentru a înțelege mai în profunzime problemele. ”Este locul unde se poate schimba mentalitatea”, spune Dr. Nalyvaiko referindu-se la neîncrederea soldaților în capacitatea psihologilor de a înțelege prin ce au trecut.

Ucraina a fost în criză prea mult timp. Întâi Maidan-ul și omorârea protestatarilor, apoi războiul din est. „În ultimii doi ani, nu am avut niciun minut fără trauma. Toată lumea e afectată într-un fel sau altul. Războiul e cel care câștigă mereu: îi distruge pe toți”, adaugă Nalyvaiko.Când Nalyvaiko e copleșită de tot ce ia asupra ei, plânge. În profesia lor, sprijinul psihologic este obligatoriu. Au grupuri de reflecție pentru specialiștii care se întorc de pe front sau care lucrează cu soldați răniți, unde aceștia își pot împărtăși sentimentele, frustrările.

Victime colaterale

Marina și Darina au agățat în cuierul de pe hol halatele de protecție în culorile galben și albastru și au ieșit din spitalul militar central din Kiev. Era seara târziu și încă o zi de voluntariat cu soldații răniți se incheiase.

Într-o zi, sora mai mare a Marinei a luat-o cu ea la un picnic pentru veteranii de război. Când se pregătea să plece, soldații au întrebat-o dacă va reveni. Marina a revenit. În fiecare zi. Așa a ajuns voluntară.„Unii soldați vor doar să vorbească, unii să se distreze, să spună povești amuzante. Alții au doar nevoie să se simtă oameni normali din nou. Să poarte o conversație obișnuită, despre orice altceva decât război”, Marina descrie interacțiunea ei cu soldații răniți din spital. În alte ocazii, stă și ascultă cu orele un soldat care are nevoie să vorbească despre conflict, despre ce a simțit sau ce crede despre război.

Majoritatea soldaților le spun voluntarelor că nu are niciun sens să vorbească cu un psiholog pentru că nu au ce ajutor să le ofere. „Arată-mi psihologul care mă va ajuta să șterg din memorie anul petrecut pe front și voi vorbi cu el”, a spus unul din soldații pe care Darina tocmai i-a vizitat.

„Am vorbit cu soldați care au fost la psiholog”, spune Darina, o voluntară de 25 de ani din Lugansk care își petrece o mare parte din timpul liber cu soldați în spitale. „Mi-au mărturisit că nu simt că se pot deschide în fața psihologilor, pentru că aceștia le pun întrebări ciudate și îi pun să facă tot felul de exerciții stranii.” Darina a avut la rândul ei simptome de stres post-traumatic după toate bombardamentele din orașul natal, Lugansk. Ea crede că soldații se simt mai apropiați de voluntare, pentru că acestea petrec mai mult timp cu ei și vobesc cu ei despre orice. „Însă noi, ca voluntare, nu îi putem ajuta să depășească anumite probleme”, adaugă Marina. „Soldații pot comunica cu noi, iar noi îi ascultăm. Dar dacă au probleme cu somnul sau diferite dependențe, noi nu îi putem ajuta. ”Voluntarelor ajung să-i sfătuiască pe soldați să apeleze la ajutor profesionist atunci când văd că aceștia se confruntă cu tulburări mai serioase.

Marina reușește să facă față traumelor pe care le preia asupra ei de la soldați în diferite moduri. Primul este să vorbească cu prietena ei Darina, și ea voluntară, să facă schimb de povești. Cele două prietene stau acum și beau ceai într-un mic restaurant din apropierea spitalului. „Știi…”, spune Darina râzând, „e cam aceeași logică precum în cazul soldaților. Noi, voluntarele, preferăm să vorbim tot cu alte voluntare, pentru că știm sigur că ne pot înțelege.” Când nu poate vorbi cu prietena ei, Marina se duce acasă, face o baie fierbinte și plânge.

E o glumă printre voluntare: „Voluntarele nu au burnout, ele sunt deja cenușă”.

Preotul

Ajutorul cel mai neașteptat pentru psihologi vine însă din partea preoților. „Rolul bisericii este de a reduce stigma asociată psihologilor în general și de a ajuta la conștientizarea faptului că trebuie să îi frecventăm”, spune părintele Serghei Dmitriev, preot al Bisericii Ortodoxe Ucrainene sub Patriarhatul de la Kiev. El este adjunctul Patriarhului pe activități sociale și caritate, precum și președintele ONG-ului Elios Ukraine. „Preotul nu trebuie să-l înlocuiască pe psiholog, să i se substituie”, părintele Dmitriev continuă. „Preotul rămâne preot. Atunci când soldatul vine la biserică după ajutorul preotului, acesta îl ascultă, îl ajută, dar apoi scopul lui este să îl călăuzească către un psiholog bun. Dacă s-ar face asta pretutindeni, am face un pas mare în soluționarea acestei probleme.”

Părintele Dmitriev primește adesea soldați în micul său birou dintr-una din clădirile adiacente Catedralei Sf. Mihail din Kiev. Pe birou, lângă monitorul calculatorului, o poză cu părintele și un grup de soldați stă așezată în ramă. Wallpaper-ul de pe ecran este o fotografie cu soldați așezați la masă, într-o ipostază ce aduce foarte mult cu Cina cea de Taină. Părintele Dmitriev râde și spune că este o poză foarte celebră pe care au făcut-o anul acesta de Paște.

Părintele Dmitriev a studiat PTSD la universitatea Yale din New Haven. El e de părere că psihologia nu a fost niciodată studiată în profunzime în Ucraina, a ocupat mereu ultimul loc. Asta pentru că în vremurile sovietice, pentru orice tulburare psihologică se adoptau măsuri de represiune din partea statului. Toți cei indezirabili, toți cei care erau împotriva puterii sovietice erau declarați bolnavi psihic. Spitalele erau adesea pline în proporție de 80% de persoane sănătoase, cărora li se puneau tot felul de diagnostice imaginare. De aceea, în societatea ucraineană ideea de psiholog îi sperie pe oameni.

„Când îi spui unui soldat să apeleze la un psiholog, nici măcar la un psihiatru, acesta îți răspunde ‘Nu, nu sunt nebun!’ Societatea noastră nu conștientizează pe deplin dimensiunea stresului psihologic pe care însăși societatea îl resimte. Nu înțelege întocmai adevărata dimensiune a stresului post-traumatic ca afecțiune.

”Oamenii care manifestă anumite simptome dau vina pe problemele sociale cu care se confruntă, când de fapt sunt problemele sociale care apar din cauza stresului post-traumatic.

Părintele Dmitriev a petrecut timp cu soldații în Crimea și Donbass. După întoarcerea acasă a avut probleme cu somnul, coșmaruri, iritabilitate, chiar și agresivitate. ”Când trăiești cu oamenii timp de patru luni într-un cort, când aproapele moare și îl înmormântezi sau când un soldat rămâne fără mâini sau fără picioare, iar tu comunici cu acel soldat, atunci retrăiești durerea acestuia. În cazul meu, este vorba mai mult de retrăirea stresului lor, pe care l-am luat asupra mea.” Părintele Dmitriev a apelat la un psiholog. Timp de o lună, s-a întâlnit cu acesta zilnic, câte două ore pe zi. Rugăciunea l-a ajutat de asemenea. Lucrând în spital cu soldații, a observat că cei credincioși se vindecă mai repede, își înving afecțiunea mai rapid decât cei necredincioși.

Părintele Dmitriev crede că biserica poate deveni un teren neutru unde să se întâlnească psihologii și cei ce au nevoie de ajutor. „Pentru că în primul rând avem încrederea, iar în al doilea rând avem încăperile, lumină, apă și ceai. Oamenii vor să vină la biserică, aici nu există acea stigma.” Este nevoie de acest lucru, pentru că consecințele la nivel psihologic ale războiului vor dăinui timp de multe generații. „Este ca o infecție care se poate transmite genetic. Psihologii și preoții, lucrând împreună, sunt cei care pot opri această infecție.”

Războinicul

Grom iese să fumeze o nouă țigară, urcând scările unei autoserviri din apropierea Pieței Independenței (Maidan) în Kiev. Unitatea sa din Zenit a fost retrasă de pe front la sfârșitul lui septembrie, anul acesta. S-a întors acasă în Vasilkiv, la vreo 35 de kilometri de capitală. Grom ascultă acordurile dinspre muzicanții de stradă împrăștiați de-a lungul bulevardului. „Ăsta nu e concertul nostru”, spune Grom cu un zâmbet trist. Pe linia întâia a frontului, soldații aveau parte de concerte în fiecare seară. Doar că alt gen de concerte: un staccato de împușcături, mortiere și rachete. "Bună seara, doamnelor și domnilor. Bine ați venit la concertul nostru” spunea Grom pe front.

„Nu pot să mă adaptez la viața în pace, cu prieteni care nu înțeleg războiul”, mărturisește Grom. ”Îmi spun că sunt nebun pentru că vreau să mă întorc pe front. Dar războiul e slujba mea!”. Grom este militar de profesie și psiholog de conflict. „Am nevoie să vorbesc cu un psiholog, însă nu am timp”. Ideea de a deveni din terapeut pacient i se pare amuzantă lui Grom. Crede însă că „psihologii nu sunt pregătiți pentru asta. Trebuie să meargă la război ca să înțeleagă problemele soldaților, să simtă aceleași lucruri.” Pentru moment, când Grom e încercat de momente mai grele, vorbește cu sine, în cap. „Nu vreau să vorbesc despre problemele mele, pentru că sunt ale mele. Nici măcar cu soția mea. Nu trebuie să știe prin ce am trecut.”

Înapoi în autoservire, un șuvoi de oameni cu tăvi îngreunate de mâncare și băuturi își face loc printre mese, adesea ieșindu-și din matcă. Pahare de bere se aud ciocnind. Aburi se ridică din bolurile cu borș ucrainean. Voci zgomotoase și râsete umplu încăperile.

”În afara unei forme acute de anxietate, de irascibilitate maniacală, chiar până la dorința de autoflagelare, a stării permanente de depresie și a dorinței de a nu mă fi născut pe acest pământ, sunt un om normal”, a postat Grom pe pagina sa de Facebook în data de 13 noiembrie la ora zece seara.

Text de Ioana Moldovan
Fotografii de Andrei Pungovschi