După 24 de ore în care măsura discutabilă de a-și închide ermetic țara în fața valului de migranți a adus un calm aproape perfect în Ungaria,blocajele înălțate de Orban la granița au fost asediate violent de refugiați. Ungaria fortificată a rezistat.

Miile de refugiați care marți dimineața se aflau pe teritoriul Ungariei parcă au intrat în pământ. Punctele fierbinți Roske și gara Keleti din Budapesta abia dacă mai păstrează urmele marelui exod al celor care fug de război și sărăcie spre visul european al prosperității. Taberele de la Roske au fost deja curățate, zeci de deținuti fiind aduși pentru a strânge după miile de refugiați care au fost urcați în trenuri și autobuze și trimiși către Austria.  

Câmpurile de lângă gara din Roske, de după granița cu sârbii, au fost și ele deja curățate.

Liniștea a venit după ce autoritarul lider maghiar Viktor Orban a văzut că toate încercările autorităților lui de a controla fluxul de refugiați au eșuat. A luat o măsură ultimativă, pentru mulți o manifestare a extremismului pentru care este criticat: a închis total, ermetic, cele două puncte de trecere a frontierei din zona Roske, astfel că între Serbia și Ungaria, de marți după-amiază, a rămas deschisă o singură vamă, cea de la Tompa. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai putut trece dintr-o țară în alta decât pe aici, iar controlul pe intrarea în Ungaria a devenit absolut strict.

Un dop care închide astfel gardul lung de zeci de kilometri, înălțat de unguri în timp record. În câteva minute, tot marți, autostrada Belgrad-Budapesta a fost și ea blocată de porți mari, de fier și tablă, învelite în sârmă ghimpată. Nimeni nu și-a pus problema ce se întâmplă cu cei care continuă să vină, cu miile, prin Serbia, către Vest.

Cu armata mobilizată la graniță, după gardul înalt, Orban și-a pus țara la adăpost de valul de refugiați. Însă miile de oameni aveau să reacționeze violent în faţa barierelor.  

Serbia, o nouă tabără  

Pe partea sârbească a vămii Roske, la Horgos, mii de migranți, veniți prin Serbia pe toate rutele pe care și le-au putut imagina până atunci, se adună de marți noapte la porțile răsărite de-a curmezișul autostrăzii și nu înțeleg sensul acestei măsuri extreme.

Miercuri dimineața sunt deja câteva mii. Cu toții ajung, epuizați, la baricadele maghiare, și par să nu înţeleagă de ce o țară se încăpățânează să aplice legea și să nu le permită să o tranziteze în drumul lor spre Vestul la care visează.

În cateva ore, o tabără în adevăratul sens al cuvântului apare în zona celor două puncte de trecere de la Horgos către Roske. Mii de oameni se odihnesc, în corturi sau la umbră. Miercuri la prânz, ultimii 500 de metri pe autostrada înainte de gardul lui Orban arată înfiorător. Bărbați, femei, bătrâni și copii dorm pe câteva cârpe întinse pe asfalt sau se cuibăresc în corturi ridicate chiar pe șosea.

Grupuri-grupuri, se adună în jurul carelor de televiziune, unde își încarcă smart-phone-urile și discută. Cei câțiva care încă mai au energie sunt cocoțați pe porțile care blochează autostrada și scandează "Open!".  Mai nimeni nu are un plan, toți așteaptă ca Orban să deschidă granițele și să-i lase să treacă.    

Acelasi peisaj dezolant și câteva sute de metri mai la est, la vechiul punct vamal de la Roske. Corturi pe asfalt, oameni îngrămădiți cu zecile la umbra mașinilor sau sub pomii de pe marginea drumului, oboseală și incertitudine. Mirosul este imposibil de descris. Peste tot sunt femei cu copii. Sute de copii.

Cei mai mulți dorm sau își fac de lucru. Câțiva plâng, obosiți după zile întregi de chin pe drumuri. La nici o zi după ce Orban și-a închis țara în fața lor, miile de oameni de aici nu au nicio idee despre ce vor face în continuare. Nu vor să se urce în autobuzele UNHCR (ONU), care le propune o ședere de câteva zile într-o tabăra la zece kilometri distanță, la Kanjiza, unde au mâncare, curent și apă. Vor să stea la gard și să aștepte ca Ungaria să li se deschidă, chiar dacă riscă o criză umanitară.  

ONG-urile care îi asistă erau, în prima parte a zilei de miercuri, complet depășite de situație. Oamenii cereau apă și mâncare și făceau cozi de zeci de persoane la cele două-trei magazine din Horgos, dar se încăpățânau să nu meargă în tabără. Cei care au refuzat un nou drum de câțiva kilometri până la magazinele din sat și-au făcut focuri, unde frigeau porumb cules din lanurile sârbilor sau mâncau fructe și struguri culese din livezile și viile din apropiere. Foamea îi face pe mulți să-și piardă mințile și sunt aproape de bătaie atunci când voluntarii unei organizații internaționale încep să le împartă mâncare.  

Mulți se îngrămădesc la un cort unde un ONG sârb le oferă asistență medicală. Unul dintre voluntari povesteşte că tocmai a scos nişte gloanţe de cauciuc din piciorul unui refugiat. Omul le-a primit de la poliția de frontieră din Grecia și a mers cu ele în picior până aici, la gardul unguresc. Disperarea, dorința sau cine știe ce altceva le dă acestor oameni puterea să meargă mai departe. Pentru moment, doar cu visul. Au lăsat în urmă Somalia, Pakistan, Afganistan, Siria sau Irak și visează la Suedia, Olanda sau Germania. 

După gard, sute de politiști maghiari cu feţe împietrite stau și-și păzesc hotarul, gata să-i oprească din drum.  

Bolovani, gaze și "Allah Akhbar!" la granița UE

 

Mai spre dupa-amiază, între refugiații nemulțumiți și polițiștii maghiari de după gard au început ciocnirile. Sute de pietre au început să zboare peste gardul înalt, iar polițistii lui Orban au răspuns cu un tun cu apă și câteva proiectile cu gaze lacrimogene. Nu ne este clar care tabără a început violențele, însă conflictul a luat, rapid, proporții.

Polițistii de după gard au fost schimbați rapid cu alți colegi echipați pentru lupte de stradă care, timp de câteva ore, au respins atacul în valuri al migranților care au aruncat în ei cu ce le-a picat în mână. Au ars cauciucuri, au spart borduri, au distrus construcții și instalații din zonă, au rupt lemne și cozi de unelte primite de la voluntari și le-au aruncat peste gard în poliția maghiară. Au primit, în schimb, apă și gaze.  Geamurile fostelor magazine de la vama sârbească pică unul după altul. Refugiații se urcă pe acoperișuri și aruncă de-acolo cu pietre și lemne. Alții încearcă să atace din lateral, însă pozițiile maghiare nu se clintesc. Gazele ungurilor înțeapă infernal, astfel că, după fiecare asalt, la ambulanțele sârbești se face coadă pentru clătit ochii cu ser anti-lacrimogen.  

După două-trei ore de atacuri precedate de strigătul războinic "Allah Akhbar!", care le dă fiori europenilor și multă apă la moară celor sceptici față de cauza lor, poliția maghiară a făcut un pas înapoi. Dispozitivul de securitate al ungurilor s-a retras 50 de metri de lângă gard, încurajându-i pe refugiații înfierbânțați să distrugă în câteva secunde porțile ridicate de polițistii lui Orban.  

Pentru câteva minute, strigătul de război s-a transformat în urlete de bucurie. Sute de oameni fugeau zâmbind să-și ia bagajele și se întorceau spre fosta baricadă, sperând că vor fi lăsați, în sfârșit, să intre în Ungaria. 

Tactică sau reacție?  

Sute de refugiați, între care multe familii care-și cărau bagajele și copiii mici, au trecut rapid de locul în care fuseseră instalate porțile și de semnul care anunță intrarea în Ungaria și UE. Au înaintat, ajungând din nou aproape de forțele de ordine maghiare, care îi înconjurau acum și din laterale.  

Brusc, nu e clar nici de această dată de ce, polițiștii i-au atacat violent pe cei care încercau să intre până la urmă ilegal în țara lor. Sutele de oameni au fugit călcându-se în picioare înapoi în Serbia. Nimeni nu a înțeles dacă retragerea a fost un gest de renunțare al forțelor de ordine maghiare sau doar o tactică de luptă. Nimeni nu a putut vedea de la ce a pornit riposta maghiară, dacă polițiștii au fost sau nu provocați. Cert este că ciocnirea s-a soldat cu destui refugiați care au ajuns, plini de sânge, în ambulanțele sârbesti.  Și autoritățile maghiare au anunțat că aproape 20 de polițisti au fost răniți, însă nimeni din cei prezenți miercuri la Roske nu poate confirma sau infirma această informație, pentru că nimeni nu s-a putut apropia de dispozitivul maghiar, care avea în față avangarda de luptători ai lui Allah, iar in spate o zonă de siguranță de câteva sute de metri. Dispozitivul maghiar nu s-a mai clintit.

Sute de politiști cu căști și scuturi, au apărat granița în faţa altor câteva atacuri, mult mai anemice, după care în zona s-a făcut liniște și s-a lăsat noaptea. Poliţia sârbă, ca și inexistentă până atunci, a reușit, cu vorba bună, să stăpânească partea mai cerebrală din mulțime, convingându-i pe mulți să aleagă varianta de a-și continua drumul către Germania prin Croația și Slovenia.  Miercuri noapte, pe câmpul de la Horgos era forfotă, însă violențele dispăruseră. Voluntarii împărțeau mâncare și mulți refugiați acceptau, înfrânți, să se urce în autobuzele către tabăra din apropiere. Joi dimineața, în tabăra de la Horgos nu mai rămăseseră nici două mii de oameni.

Presa din Serbia scrie că mii de refugiați au trecut deja în Croația. Cei rămași caută, bezmetici, informații.  Barbara, o studentă din Cehia, le arată câtorva mai tineri o hartă a Serbiei și Croației. Le explică rar, calm, ce au de făcut. Trebuie să plece cu un autobuz până la cea mai apropiată gară, apoi vor fi urcați într-un tren și duși catre granița cu Croația. De aici, în Slovenia, apoi în Austria, unde vor fi identificați, amprentați și vor primi niște documente de identitate provizorii, primele lor acte cu sigla Uniunii Europene.  Multumiți de răspunsul primit, puștii pleacă spre locul unde vor fi luați de autobuzele sârbeşti, întorcând spatele fortăreței autoritarului Orban care, deși i-a bătut, nu reușește să-i oprească din drumul lor spre visul din Vest.