Ea a solicitat publicarea unui comunicat cu ocazia Zilei Comemorării Holocaustului. După ce a menționat un „val oribil de antisemitism”, iar apoi a amintit de masacrele și violurile din Israel de pe 7 octombrie, a fost întreruptă de protestatari prezenți la ședință care au urlat la ea până au oprit-o, scrie jurnalistul Bret Stephens în The New York Times.

La aceeași ședință o altă evreică a relatat că băiețelul ei de 7 ani a auzit „la școala lui un grup de copii spunând «evreii sunt proști»”. Și ea a fost întreruptă din sală: „Sioniștii sunt și mai proști”, i-a spus un protestatar. Alții au urlat „lașilor, luați urma banilor, nesătuilor de bani” și „sunteți trădători pentru țara asta, sunteți spionii Israelului”.

Mișcările de protest ocupă un loc onorabil în istoria Americii. Dar nu toate. Nu neo-naziștii care au mărșăluit prin Chicago în 1978. Nu adepții supremației albilor care au scandat „Evreii nu ne vor înlocui” la manifestația „Uniți Dreapta” din Charlottesville, în 2017.

Și nici ce trece drept mișcare pro-palestiniană, când în realitate e pro-Hamas, dat fiind că îndeamnă la eradicarea statului evreiesc cu totul („de la râu până la mare”), că celebrează fățiș masacrarea israelienilor („rezistența e justificată”) și că batjocorește, minimalizează ori neagă suferințele israelienilor - acțiuni care iată cât de ușor au degenerat acum în antisemitism vădit la Berkeley.

Cum de s-a ajuns aici?

Nu a fost o reacție la suferințele umane din Fâșia Gaza din ultimele luni. Chiar pe 7 octombrie o coaliție de organizații ale studenților de la Harvard a publicat un comunicat care acuza că „regimul israelian e pe de-a-ntregul răspunzător de întreaga violență care are loc”. Pe 8 octombrie manifestațiile pro-Hamas aveau loc deja la nivel mondial. O filială a Black Lives Matter a postat pe Instagram un desen cu deltaplaniștii Hamasului care au măcelărit sute de tineri israelieni la festivalul muzical Nova. Un profesor de la Universitatea Cornell a declarat că pentru el masacrul a fost „entuziasmant”, iar ulterior au avut loc manifestații în sprijinul lui.

Nici nu are vreo legătură cu lupta pentru un stat palestinian - încă un lucru pe care manifestanții îl resping fățiș. Printre scandările cele mai apreciate la multe proteste se numără „Nu vrem nici un fel de două state! Vrem tot '48-ul!” - adică Palestina sub mandat britanic, înaintea înființării Israelului. Soldații și coloniștii israelieni au evacuat Fâșia Gaza acum aproape 20 de ani. Orașele și kibuțurile invadate de Hamas pe 7 octombrie pot fi „ocupate” numai dacă gândești că întregul Israel, în orice fel de variantă de granițe, e o formă de ocupație.

Cu alte cuvinte, sentimentul principal care animă o mare parte din mișcarea de protest nu urmărește nici obiective umanitare și nici eliberarea. Urmărește eliminarea. Și se exprimă, uzual, prin tacticile adoptate de atât de mulți dintre activiștii și adepții ei de seamă.Tactici precum grotesca și uzuala rupere ori vandalizare a afișelor cu israelienii răpiți și sechestrați în Gaza. Sau organizarea unei demonstrații gălăgioase și agresive în fața unui spital de cancer, Memorial Sloan Kettering, din New York („Asigurați-vă că vă aud, sunt la ferestre”, spunea unul dintre liderii protestului), aparent pentru că spitalul colaborase cu instituții medicale din Israel.

Sau forțând o profesoară evreică de la o școală publică din Queens să se refugieze din clasă pentru siguranța ei, în timp ce sute de adolescenți se revoltaseră în școală, unii dintre ei fluturând steaguri palestiniene. Sau împiedicarea prin urlete a congresmanului Jamie Raskin să vorbească la Universitatea din Maryland, fiindcă ar fi „complice la genocid”, când el venise să vorbească despre democrație și despre „pericolul la adresa rațiunii în secolul 21”. Sau împresurarea unui teatru din cadrul Universității Californiei din Berkeley, care ar fi trebui să găzduiască discursul unui jurist evreu, spargerea ferestrelor, spargerea ușilor încuiate, scuiparea și bruscarea cel puțin a unui student și forțarea studenților evrei să fugă din incintă prin subteran.

E doar o listă parțială. Dar ea relevă mentalitatea de intimidare din inima mișcării pro-Hamas. Pentru ei nu e suficient să ia atitudine; trebuie să le mai și închidă gura celorlalți. Nu le e suficient să aducă argumente solide ori clare; trebuie să le și insufle un sentiment palpabil de frică opozanților. Vechii libertarieni americani înțelegeau odinioară că inerentă dreptului de a protesta e obligația de a respecta dreptul altor oameni cu alte opinii de a protesta și ei. Acea înțelegere pare a fi cu totul absentă la oamenii care consideră că, de exemplu, a o reduce pe Raskin la tăcere prin urlete e și aceasta o formă de democrație.

Din acest punct de vedere, opozanții Israelului care susțin că evreii americani trebuie să aleagă între sionism și liberalism au înțeles pe dos. Iliberalii nu sunt cei care apără dreptul unei democrații imperfecte dar asediate de a-și proteja teritoriul și a-și salva ostaticii. Din contră, sunt aceia care, la fel ca fostul președinte iranian Mahmoud Ahmadinejad, vor ca Israelul să fie șters de pe hartă și nici nu le e rușine s-o afirme. Deloc surprinzător, ei par să împărtășească cu Ahmadinejad și atitudini comune cu privire la dizidență.

E drept că în aproape orice cauză politică, inclusiv cele mai justificate, se pot găsi elemente urâte - unii precum Meir Kahane sau Louis Farrakhan. Însă amprenta unei mișcări care denotă seriozitate morală e hotărârea ei de a-și plivi din propriile rânduri cei mai nocivi membri și cele mai nocive idei. Ceea ce mult prea des am putut vedea din partea mișcării „Eliberați Palestina” e exact contrariul.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA