Autoritățile post-comuniste au ignorat zone altădată importante, nereușind să pună nimic în loc, după ce au dispărut exploatații miniere care asigurau oamenilor locuri de muncă. Un reportaj dureros realizat de Ruxandra Hurezean pentru PressHub.ro.

Pe Valea Crișului Negru din Bihor, cu vreo 400 de ani în urmă, o așezare minieră, Băița, era colonizată cu germani în scopul exploatării zăcămintelor minerale din Munții Apuseni. În jur, țăranii din câteva sate cultivau legume.

Era 1952, într-o zi de toamnă, când oamenii au fost anunțați să-și strângă varza de pe câmp, pentru că vin rușii să pună blocuri acolo. La început n-au crezut, cum era să-ți închipui o asemenea grozăvie?! Apoi s-au dus să-și strângă varza, pentru că în gară începuseră să sosească trenurile cu scânduri. Nu era o glumă.

Urmând planurile de la Moscova, rușii au ridicat pe pământurile satului Ștei, din 1952 până în 1956 un oraș întreg.

Au trasat pe harta grădinilor cu varză mai întâi bulevardul Lenin, care începea într-un capăt cu sediul conducerii și Casa de Cultură, în stil Balșoi Teatr, și se termina în capătul celălat cu un ștrand și o sală de sport. Apoi au construit casele pentru șefi, casele pentru ofițeri, niște duplexuri frumoase, din lemn. Lor li se spune și astăzi BW-uri, deoarece ar fi fost, de fapt, luate pradă de război de la nemți.

Au construit cinematografe, un restaurant doar pentru ei, care se numește astăzi, Ardealul, blocuri pentru mineri și un spital. I-au spus Oraș Dr. Petru Groza. Scopul lor era să exploateze mina de uraniu. Și asta au făcut.

„Peste 300 de mii de tone de uraniu au încărcat și dus rușii de la mina de aici. Până în 58 când Dej le-a spus să plece, rușii luaseră deja cel mai bun și mai ușor de exploatat zăcământ de uraniu de suprafață, care era și de cea mai bună calitate”, povestește Iulian Balaj, fost inginer la mina de uraniu, acum primar al orașului redenumit Ștei, după plecarea rușilor.

„În ’58, într-o noapte, povestea unchiul meu care locuia lângă cazarmă, fără niciun zgomot, rușii au dispărut. Dimineața când s-a uitat pe fereastră, era pustiu”, spune Ludovic Kuti, și el fost inginer miner, acum ghid turistic de ocazie, în Ștei. „Au venit cu nevestele, cu copiii, au avut școală în limba rusă, magazinele lor, nu se amestecau cu băștinașii. Românii locuiau la marginea orașului. După ce au plecat rușii, s-au mutat românii din conducerea minei în locul ofițerilor ruși, în casele din centru, apoi minerii români în blocurile rușilor”.

Oamenii urmau tranziția geopoliticii internaționale.

Străbatem orașul de astăzi, într-o zi de iarnă mohorâtă. Blocurile ridicate de ruși și de comuniști au zidurile afumate de la focul cu lemne. Orașul nu mai este racordat de mulți ani la încălzire centrală și nici la gaz, iar oamenii și-au făcut sobe și la etajul zece unde-și duc lemnele cu plasa, din stivele de la intrare.

Străzile sunt în reparații, se lucrează în centru. Dintr-o casă împodobită de iarnă răsună colinde în toată piața centrală. Ghidul nostru și primarul ne vorbesc despre cum au reușit să cumpere un „BW”, una dintre casele aduse de ruși, pe care vor s-o facă muzeu. Au cumpărat și casa în care s-a născut Miron Pompiliu, cea mai importantă personalitate locală. Din ea vor face casă memorială, iar în Casa de Cultură a rușilor au început să amenajeze o expoziție permanentă cu  unelte miniere și costume tradiționale.

Citește continuarea pe PressHub.ro.