O decizie ce pune pe jar întreaga clasă politică și societatea civilă stă sub mai multe semne de întrebare. Nu încercăm să dezlegăm modul în care a gândit Curtea Constituțională, dar unele întrebări pot fi puse, în mod legitim, în urma acestei decizii:

1.Dacă ministrul are primul, ultimul și singurul cuvânt în revocarea unui procuror șef, de ce mai este nevoie de un întreg lanț inutil al avizelor și semnăturilor? De ce este nevoie de avizul Consiliului Superior al Magistraturii, fie el și consultativ? De ce se mai așteaptă o semnătură a președintelui Klaus Iohannis când decizia este deja luată de un ministru numit politic?

2. De ce în comunicatul Curții Constituționale se precizează ce trebuie să facă într-un fapt consumat, deci trecut, președintele Klaus Iohannis, când deciziile CCR sunt valabile doar pentru viitor?

3. Cum raportăm prezenta decizie a CCR cu precedentele emise de aceeași instituție în care s-a statuat că președintele are rolul central în numirea, deci și revocarea procurorilor șefi?

4. Dacă Tudorel Toader consideră că „revocă” este imperativ și nu dă loc unor interpretări în sensul „poate revoca”, cum interpretăm sintagma „la propunerea ministrului Justiției”? „Propunerea” dă voie celui căruia i se adresează să aleagă dacă acceptă propunerea sau nu? În textul legii nu scrie „la cererea”.

Art 54, alin 4 din legea 303/2004 privind statutul magistraților:

”Revocarea procurorilor din funcțiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori a procurorului general al Parchetului Național Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător”, prevede articolul 54 la alineatul 4”.

Pe scurt, Curtea Constituțională a reușit performanța de a-și schimba la 180 de grade jurisprudența. Mai mult, a reușit performanța de a întoarce legislația la cea anterioară aderării la Uniunea Europeană, cea în care procurorii erau subordonați ministrului Justiției.

Prin această decizie, Curtea Constituțională nu a revocat un procuror șef, fie el al DNA, ci a reintrodus frica de ministrul Justiției în sânul tuturor procurorilor din România, așa cum se întâmpla înainte de intrarea în Uniunea Europeană.

Decizia Curții Constituționale îl transformă, practic, pe președintele României și Consiliul Superior al Magistraturii în simple instituții de decor, iar procurorii trec, efectiv, în subordinea politicului.