"Am fost mereu de părere că orice exercițiu democratic începe cu ștampila de vot și se termină cu bâta în mână. Mai pe românește, te duci și votezi, chiar dacă, după 25 de ani, esti scârbit mereu de a vota, fără încredere, doar răul cel mai mic. Apoi stai și speri că răul cel mai mic nu e așa de rău. Și apoi, dacă vezi că ai greșit, ieși în stradă, protestezi, strigi, te lupți, până ceva se schimbă cu adevarat. (...) Schimbarea e dură și cere sânge. Și nu cred că suntem pregătiți pentru asta", scria Adrian Rugină, cu mai puțin de un an înainte să moară încercând să-i salveze pe alții din iadul din Colectiv. 

De Adrian Rugină n-am fost atât de apropiat pe cât mi-aș fi dorit să fiu. Aveam pasiuni comune: muzica în general, sculele de cântat și tobele în mod special. Am băut câteva beri împreună în viața asta, ba chiar am întins câteva cabluri pe câteva scene împreună. Mai aveam un subiect de discuție comun: vorbeam, când apucam, despre ce se mai întâmplă prin spațiul public, despre politică, justiție, presă, d-astea. Azi, la un an de când el nu mai e, i-aș face o dare de seamă. Sper să nu se supere prea tare când o să vadă ce-o să-i spun, dar, din cât am apucat eu să-l cunosc, am înțeles clar că nu suporta să fie mințit, dus de nas. Așa că i-aș spune pe bune ce gândesc acum, după ce nu l-am mai văzut de mai bine de-un an. 

I-aș spune că moartea lui și a celorlalți prieteni, amici, cunoscuți din Colectiv a însemnat ceva, dar sigur nu cât și-ar fi dorit el să însemne.

I-aș spune că neputința, mandatul limitat, jocurile politice și dimensiunile abisale ale dezastrului de 26 de ani din administrație, toate pot fi scuze pentru cvasi-eșecul noului Executiv instalat după demisia Cabinetului Ponta. Dar că asta a fost până acum, din păcate: mai degrabă un eșec.

Veniți pe un uriaș val de speranță clădit pe sânge, carne arsă și moarte - inclusiv a lui -, tehnocrații lui Cioloș n-au reușit mare lucru în tentativa lor de a reforma statul. Deși miza era uriașă: o ratare însemna moartea ultimei speranțe, a ultimei alternative la o clasă politică percepută de oricine gândește cu mintea lui drept incorigibilă și nefrecventabilă.

Sigur că au făcut și lucruri bune.

În primul rând, ca urmare a dezastrului @Colectiv am aflat adevărul despre catastrofa din sistemul nostru sanitar, de pildă. Dar, să fim serioși: toți oamenii conectați la realitate știau, în mare, că așa stau lucrurile prin spitale. 

De reparat n-au fost reparate prea multe în acest an. Încă așteptăm schimbările sistemice, mari, importante. Am avut în schimb mult micro-management: punctual, răniții din Colectiv au primit sprijinul statului pentru a-și continua tratamentul. Doi ani de-acum încolo, statul care i-a mutilat va plăti încercările din străinătate de a le fi șterse din rănile vizibile. E important, e-adevărat, mai ales dacă ne gândim la cum s-a purtat statul ăsta cu oamenii lui până acum, dar parcă nu e suficient.

N-am reușit să aflăm cine a adus sistemul sanitar în halul ăsta. Nu am văzut decât vreo doi manageri de spital luați de DNA pentru șpăgi vechi de câțiva ani și cam atât. N-am văzut contractele de milioane de euro pentru achiziții dubioase, n-am văzut oameni noi în poziții-cheie, n-am văzut multe din ce ne-am fi așteptat. Vorbeam despre un val de așteptare, da?

Am văzut, ce-i drept, un alt soi de ministru: un om bun în adevăratul sens al cuvântului, un om plin de bun simț și de intenții bune, dar care, ca să rămânem în paradigma propusă de eroul decorat Adrian Rugină, nu pune mâna pe bâtă. Iar la cum arată lucrurile astăzi în sistemul sanitar în special, cam e nevoie de o bâtă care să dubleze bunele intenții.

E nevoie, domnule ministru, dragă Vlad, și de bâtă! Pentru că mizele sunt mari: prăjitura de buget al Sănătății face cu ochiul multora, de la companii din farma la tot felul de baroni precum Oprescu sau Bușoi, oameni care au în spate rețele de business unse perfect în contractele cu sistemul sanitar. Iar furtul din acești bani are drept consecință directă moartea de om.

În justiție, la fel: mai nimic. Dosare multe, condamnări puține, pușcărie și mai puțină și confiscări mai deloc. Avem oameni cu câte patru-cinci dosare penale deschise, care se joacă seară de seară cu mințile românilor pe la televiziuni toxice, oameni care vorbesc despre prietenii nefirești între procurori-șefi și politicieni penali, dar și despre tot soiul de zburătoare de noapte care mai de care mai colorate. Chiar am vrea să știm mai multe detalii din această lecție de ornitologie care ni se tot flutură pe la nas de câteva săptămâni de zile! Și Rugină cred eu c-ar fi curios. 

A, și despre suspiciunea de plagiat a lui Kovesi am vrea să aflăm, că din el s-a născut cucuveaua cea mov! A fost sau n-a fost? Bunul simț și ce am văzut până acum ne-ar zice c-a fost. Și-apăi, dac-a fost, sper că nu judecăm cu dublă măsură, nu? Lui Rugină sigur nu i-ar plăcea dubla măsură, vă spun!

În rest, justiția a rămas cum o știm: penalul e rege, corupția e subiectul fierbinte, iar restul, Dumnezeu cu mila. Judecătorii sunt îngropați în dosare, unificarea jurisprudenței - principalul mecanism de crescut încrederea omului de rând în justiție - rămâne de domeniul SF-ului, iar la DIICOT (cu excepția ciudățeniei de dosar „Black Cube”) și parchetele normale e liniște și pace.

Poate cel mai rău a ajuns să arate astăzi presa. Îți vine să râzi ca să nu plângi când auzi, la mizerabilul post TV al lui Ghiță, că noaptea de la Colectiv a fost un coșmar pentru Ponta, c-a pierdut puterea, nu pentru cei care au ars de vii acolo.

Păi ce-ar mai zice el Rugină la asta!

În rest, în afară de această ascensiune înspăimântătoare a chiciului și minciunii de la noul OTV, în presă nu prea s-a schimbat mare lucru. Sau s-a schimbat, dar în rău: lumea s-a radicalizat, manipularea e regulă pe la televizor iar realitățile paralele sunt la tot pasul, în lipsa unui CNA care să și funcționeze. 

Chiar, Laura Georgescu de la CNA e cercetată de DNA, dar e în aceeași funcție de președinte și stă liniștită. Deh, dosarele DNA.

Ce e nasol e că faliile dintre segmentele din societate se adâncesc atunci când din spațiul public a dispărut arbitrul. Minciuna și mizeria sunt ca bacteriile din spitale: e imposibil să te ferești de ele. Ce să mai, e rău.

I-aș spune și că a dispărut Oprea din peisaj. Ce mai râdea el de obsesia mea cu Oprea?! Râdea, dar îmi dădea dreptate.

A dispărut Oprea, dar au rămas oamenii lui, plantați prin funcții-cheie prin ministere și alte instituții, oameni care controlează, într-o rețea pe care încă nu am descoperit-o în totalitate, acțiunile statului, funcționarea autorităților publice. Nu are încă dosare adevărate, doar cel cu polițistul mort în coloana lui. Nici până azi nu știm de unde venea și nu am văzut actul în baza căruia susține el că avea dreptul la coloană oficială. E secret. Încă e secret.

Are numărul 0877 din 1999, dar nu știm ce scrie în el. Vedem, poate reușim să aflăm.

I-aș spune că, după ce el a plecat, a venit un guvern nou. Cu oameni noi, dar și cu oameni vechi. Un guvern implantat cu tot felul de catastrofe gen Adrian Curaj, care a încercat să omoare orice încercare de a lămuri povestea doctorilor analfabeți de care nu mai aveam loc pe stradă. 

A dispărut Curaj după câteva luni, în locul lui a apărut Mircea Dumitru, un universitar de bun simț, care a început să facă lucruri și de care ne place. Să vedem, că zice că nu rămâne după alegeri. Poate-l convingem, căci în câteva luni a găsit soluția în problema doctoratelor și a făcut concurs pentru directorii de școli, spre disperarea politrucilor.

„Vai, dar să vezi cât l-au terfelit pentru asta!”, i-aș spune. Presa aia de care vorbeam mai sus, aia a încercat niște mari mizerii, dar omul a stat pe picioare. Bun, ne place!

Totuși, are enorm de multă treabă: educația, cum zicea și Rugină, e praf. Programele școlare sunt vechi, manualele sunt proaste și lipsesc, e rău. Să vedem, că omul pare decis să facă lucruri bune.

Guvernul a mai avut și alți frânari. Ar fi turbat Rugină, de pildă, să vadă că doctorul Apud Tobă, discipolul doctorului Oprea, e ministru de Interne. Noroc că a făcut o măgărie și l-a luat la ochi DNA-ul, altfel nu scăpam de el de-acolo. 

În locul lui a venit Dragoș Tudorache, un tip puternic de la care, ca un nebun, aștept schimbări majore. Nu chiar ca un nebun, totuși: primul lucru pe care l-a făcut a fost să reorganizeze DIPI, adică „doi ș-un sfert”-ul, unde, aveam să aflăm tot în anul ăsta, se făceau mari măgării cu banii și multă politică. 

Să vedem și cu el ce se va întâmpla, că nici el nu prea vrea să stea.

De Dîncu, marele tehnocrat infiltrat de PSD să stea om la om lângă Cioloș, nu i-aș zice. Pur și simplu l-aș enerva: păi, ori sîntem tehnocrați, ori nu mai sîntem!

„Păi d-asta ziceam la început de jocuri politice și de mandat limitat”, i-aș explica, totuși. Căci Guvernul Cioloș a fost, de fapt, o negociere, un compromis care, în multe zone, a fost compromițător.

Cioloș, premierul cel nou, e un om curat, un om cinstit, dar nici el n-a pus mâna pe bâtă. Nici nu prea avea cum: în Guvern era ținut om la om de frânari, iar din Parlamentul sub orice critică putea să-i vină oricând sfârșitul.

Să vedem ce-o să fie acum, la alegeri, i-aș mai spune. Dar parcă mi-ar fi rușine să-i zic că, deși toate partidele au promis curățenie, pe liste e prăpăd. E plin de penali, da. Care mai de care au întins de codurile de etică așa încât să încapă în listele alea și condamnați definitiv, și condamnați în primă instanță, și suspecți, și trimiși în judecată, de toate felurile. Ba au apărut chiar și copii de penali. Un circ!

„Na, votează tu!”, i-aș zice. „Sau pune mâna pe bâtă.”

Deși ar fi și el nemulțumit, cred că Rugină ar mai spera o dată. Ar vota, zic eu, din nou răul cel mai mic, mai ales acum, când alternativa la hoți o reprezintă o mână de oameni noi și cinstiți, chiar dacă fără atâta curaj. Fără bâtă, adică, dragă Vlad, mama ei de bâtă!

Și-apoi, odată ieșit răul acesta mai mic, ar sta cu ochii pe el să nu crească strâmb, să facă ce trebuie cum trebuie și repede.

Așa cum se aranjează o scenă pentru un concert: repede și bine. Sau, mai exact, așa cum aranja el, Adrian Rugină, bunul, ursul Adrian Rugină scena pentru concert. Pentru fiecare concert.