Cel ce zice "dacă... atunci..." merită ascultat cu toată capacitatea de ascultare de care ești capabil. S-ar putea să zică prostii, firește; dar chiar și așa, tot e relevant: formularea îți spune că pentru interlocutor unele teme sunt nenegociabile.

Mona Dîrțu inaugurează secțiunea de editorialiști invitați ai EurActiv cu un text despre asumarea responsabilității în Guvern și despre responsabilități la vot. Redăm textul publicat de Mona Dîrțu pe Facebook în seara zilei de luni.

Ascultați un pic aici: "Dacă se dovedește că este vorba de plagiat [în cazul ministrului de Interne Tobă], în măsura în care nu vor fi luate măsuri administrative și politice, eu mă retrag din acest guvern. Fără niciun fel de rezervă, i-am comunicat asta și d-lui prim-ministru Cioloș", zice ministrul Educației, Mircea Dumitru, într-un inteviu proaspăt publicat în Revista 22.

Mda. Problema cu unii dintre miniștrii ăștia noi (și cu mulți dintre oamenii de linia a doua pe care acești miniștri i-au adus la guvernare) e că n-au nimic de pierdut, de fapt: avem, probabil pentru prima dată în scurta noastră istorie post-totalitară, o microclasă de oficiali care funcționează după o logică articulată și maturizată în afara sistemului public, a statului-compromis, a legii-conservării-funcției; o microclasă de buni meseriași care au avut până în 2015 cariere frumușele, stabile, temeinic clădite "înainte" de serviciul executat într-un aparat de stat - o microclasă care nu judecă, deci, în termeni de sinecuri ori dedulciri la sporuri și mici șefisme.

Până la urmă, vorbim despre cca. 30-60 de oameni care, dacă mâine ar fi demiși cu toții, probabil că s-ar putea întoarce senini, bine mersi, la job-urile lor private, din care s-au autosuspendat temporar pentru cine-știe-ce-motive. Nici măcar nu știu dacă termenul "microclasă" nu-i o fantasmă de-a mea; probabil că e. Oricum ar fi, vorbim de-o mână de oameni care știu bine că timpul pe care-l au la dispoziție e limitat și care-și spun, în fiecare dimineață, "OK, deci mai avem 4-5-6-7 luni? Let's roll it. Hai să vedem ce mai putem face până ne dau ăștia jos".

Am plecat cu postarea asta de la exemplul ministrului Educației, care zice în clar, cu referire explicită la un coleg de cabinet suspectat de plagiat, că ”dacă... , atunci...”. E o formulare pe care n-am prea auzit-o în ultimii 25 de ani; șpilul e că, în timp, am învățat să fiu atentă la formularea asta: "DACĂ... ATUNCI...".

Ce-am înțeles, la un moment dat, e că cel care zice "dacă... atunci..." merită ascultat cu toată capacitatea de ascultare de care ești capabil. S-ar putea să zică prostii, firește; dar chiar dacă zice prostii, tot e relevant: formularea în sine îți spune că pentru interlocutorul tău unele chestiuni sunt pur și simplu nenegociabile.

Dacă ești atent, o să vezi că dincolo de ROI, de KPI, de avantaje măsurabile, formularea "dacă... atunci..." e uneori singurul indiciu care-ți arată ce-l mână de fapt în luptă pe omul cu care discuți. E de neprețuit, credeți-mă. 

Dacă vorbim de ministrul Educației, vezi din interviu cum poziția lui de negociere devine deodată clară, explicită și foarte publică. Parafrazez fără jenă, n-am nicio îndoială că am înțeles corect: Mircea Dumitru spune în esență că "dacă plagiatorul nu e demis, atunci eu, care sunt universitar - aici mi-e crezul și aici mi-e menirea profesională - nu vreau să fiu coleg cu un plagiator și nici să fiu parte dintr-un guvern care tolerează frauda intelectuală". Acesta e miezul nenegociabil al lui Dumitru; deduci că reputația, convingerile, meseria și misiunea personală sunt cu mult mai importante pentru acest personaj decât portofoliul ministerial. Un remarcabil insight ieșit dintr-o formulare de tip "dacă... atunci...", cum vă ziceam.

EurActiv a relatat despre interviul acordat de Mircea Dumitru Revistei 22 în acest material.

De asta-i și respinge "sistemul" pe cei care se obrăznicesc la "dacă... atunci...". Și ce-i "sistemul", de fapt? Că doar n-o fi vreo mașinărie impersonală, de nesupus, ori vreo forță a naturii precum gravitația. Până la urmă, dacă punem în ecuație, "sistemul" nu-i decât o confrerie de băieți deștepți strâns uniți în apărarea unui status quo - statul captiv, statul controlabil, statul netransparent - pe care "ăștia-care-n-au-nimic-de-pierdut" îl zgâlțâie nevrotic, iată, în lunile rămase până la "marea depresie": alegerile din toamnă. Îl zgâlțâie tocmai pentru că n-au nimic de pierdut, în afara celor câteva luni de serviciu public - timp personal investit uite-așa, de-al naibii, până la instalarea noului guvern.

Ca jurnalist old school, am învățat să judec cu scepticism sănătos orice promisiune venită de la autorități (indiferent ce tip de autorități - publice, private, cum or fi fiind ele). Văd peste tot marketing de idei/mesaje, spin, convingeri abil implantate. Mă uit la guvernul ăsta, de pildă, și văd greșeli și bâlbe și prosteli; dar aș fi lipsită de bună cuviință și de onestitate dacă n-aș admite că văd, din noiembrie încoace, o bunăvoință și un focus pe chestiuni de interes public pe care nu le-am mai văzut până acum la Palatul Victoria. Știu, în plus, că va veni o vreme în care voi tânji după declarații oficiale de tip "dacă... atunci...". Și am un sentiment de "dacă toamna asta nu, atunci niciodată".

Și mai am certitudinea grea, împovărătoare, că noi, nu altcineva, vom fi singurii responsabili dacă pe listele de vot vom regăsi, și în 2016, condamnați penal și plagiatori care să ne facă legi și să ne pună biruri - până în 2020.

Spun asta "fără niciun fel de rezervă", ca să-l citez pe Mircea Dumitru. De data asta chiar n-o să avem pe cine să dăm vina, vă spun eu.