Președintele României declanșează un referendum riscant, în care nu este clar cine îi va fi alături, în lipsa unui partid puternic de opoziție. În ultimii ani, referendumurile au provocat probleme în UE, fiind politizate sau deturnate de populiști.

Într-o luptă oarecum solitară cu PSD – opoziția fiind ca și inexistentă – președintele Klaus Iohannis a făcut o mutare destul de surprinzătoare: a anunțat luni seara declanșarea unui referendum privind modificările la Codul penal și la legea grațierii, iar marți dimineață a trimis o scrisoare Parlamentului pentru a-i aduce la cunoștință faptul că va chema românii să spună dacă sunt de acord sau nu în legătură cu asigurarea integrității funcție publice și continuarea luptei împotriva corupției.

Momentan este neclar ce va face președintele în cazul în care Guvernul va adopta totuși ordonanțele de urgență în ședința de săptămâna aceasta (potrivit unor surse, ordonanțele urmează să intre ordinea de zi a ședinței). Cum ordonanțele intră în vigoare imediat și își produc efectele indiferent de ce se întâmplă ulterior – respingerea lor în Parlament sau CCR le va declara neconstituționale -, președintele ar rămâne cumva fără obiectul referendumului.

Situație în care Iohannis are două soluții: poate renunța la referendum, cu costuri însă la nivel de imagine și de credibilitate, sau poate continua cu un referendum ce nu va avea efecte juridice, fiind doar un test de forță în lupta politică cu PSD și de recâștigare a unei părți a electoratului care l-a votat în 2014, dar l-a părăsit în cei doi ani de mandat, reproșându-i lipsa de implicare și de reacție în condiții care ar fi cerut un președinte-jucător.

Ce șanse de reușită ar avea Iohannis?

Din declarația de luni, rostită la un eveniment organizat în cinstea Micii Uniri, președintele a dat de înțeles că referendumul nu este doar pe tema modificărilor din justiție. Făcând comparație în repetate rânduri între clasa politică de la 1859 și politicienii de astăzi, Klaus Iohannis a spus că „aparent” vorbim de chestiuni legate de justiție și de ordonanțe de urgență pe teme foarte concrete, dar, în realitate, „vorbim despre ce fel de națiune vrem să fim”.

Vom vedea anul acesta dacă formularea de la final a fost doar o înșiruire de vorbe frumoase sau anunțul metamorfozării celui supranumit „ficusul” pentru lipsa de reacție din primii doi ani de prezență la Cotroceni:

„Românii sunt mândri și liberi și îmi doresc o națiune condusă de politicieni integri, îmi doresc o națiune condusă de politicieni competenți! Orice altceva pentru mine este prea puțin, iar pentru a obține acest lucru, pentru a atinge acest obiectiv, pentru mine niciun preț nu este prea mare”.

Aliații președintelui

La prima vedere, președintele are destul de puțin aliați. Cu un președinte interimar și lupte interne pentru putere, PNL este în derivă și face o opoziție anemică, USR își caută încă drumul și nu are organizații puternice în teritoriu. Plus, că este posibil ca mulți primari liberali să facă blat, pentru că și viața lor ar fi mai frumoasă prin eliminarea neglijenței în serviciu și a abuzului în serviciu.

Pericolul absenteismului este unul cât se poate de real. După un an 2016 cu două rânduri de alegeri – locale și parlamentare – s-ar putea ca românii să se urnească greu pentru a-și da cu părerea, mai ales pe o temă abstractă. Iar PSD nu are niciun interes să-și trimită susținătorii la vot, mai ales că unii dintre ei nu sunt de acord în special cu grațierea.

Dată fiind tema – deocamdată nu știm care va fi întrebarea – nici emoția creată în Diaspora în 2014 s-ar putea să nu se mai repete.

Președintele Iohannis mai are un dezavantaj: apropiate de PSD, România Tv și Antena 3, posturi cu mulți telespectatori, vor duce o campanie de manipulare fără niciun fel de scrupule, încercând să deturneze sensul referendumului.

Șeful statului riscă enorm dacă la referendum se prezintă mai puțin de 30% dintre cetățenii cu drept de vot – pragul necesar pentru validare - și dacă referendumul este respins. Legitimitatea sa va avea de suferit, iar PSD ar putea „să-l șantajeze” în viitor mult mai ușor cu suspendarea, obligându-l să revină la starea de până acum.

La fel de adevărat este însă că și în cazul unei victorii, Iohannis și România ar avea mult de câștigat: șeful statului și-ar redobândi electoratul și ar avea șanse la un nou mandat, iar țara ar putea merge înainte, nu să iasă ”din statul de drept”, așa cum s-a exprimat Codrin Ștefănescu, secretarul general adjunct al PSD dând glas unei dorințe care este a mai multor social-democrați și nu numai.

Referendumurile în România

Dacă va fi convocat, referendumul lui Iohannis ar fi al șaselea referendum național și al treilea solicitat de un șef al statului cu privire la modificarea legislației.

News.ro amintește că precedentele au avut loc în 2003, pentru modificarea Constituției, în 2007 – unul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu și altul pentru introducerea votului uninominal pentru alegerea membrilor Parlamentului României, în 2009 - referendumul pentru trecerea la Parlament unicameral și reducerea la 300 a numărului de parlamentari și în 2012 – un nou referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu.

Dintre acestea, cele două referendumuri pentru demiterea președintelui au fost respinse, iar celelalte trei au fost aprobate, dar cel pentru trecerea la Parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari nu a fost aplicat până în prezent și este puțin probabil că va fi vreodată, în condițiile în care niciun partid nu vrea să-și vadă redus numărul de mandate.

Dacă în 27 de ani de libertate am avut doar cinci referendumuri, anul acesta am putea avea trei. Liderul PSD, Liviu Dragnea, a anunțat că vrea și el două, în primăvară. Unul pentru eliminarea imunităților pentru toți, inclusiv pentru președinte, și unul pentru definirea familiei drept o uniune între un bărbat și o femeie.

Cât de periculoase sunt consultările populare?

În ultimii ani, în statele membre UE au avut loc mai multe referendumuri cu rezultate puțin așteptate, dar care au avut efecte puternice, inclusiv asupra construcției europene.

Încrezător în demersul său, președintele Jacques Chirac a decis organizarea, în 2005, a unui referendum privind Constituția Uniunii Europene. Motivația a ținut de politica internă: dorea să-și întărească poziția și să slăbească opoziția socialistă.

Francezii au respins însă în mod clar Constituția (55% față de 45% care au votat în favoarea ei), deși arhitectul ei era un francez: Valéry Giscard d'Estaing, fost ministru de finanțe și președinte.

În același an, și Olanda a decis organizarea unui referendum - primul în ultimii 200 de ani - pe aceeași temă. Olandezii au respins Constituția europeană - 61,6% și, deși referendumul era unul consultativ, autoritățile au ținut cont de el, astfel că Parlamentul nu a ratificat Constituția UE.

Construită pentru a răspunde provocărilor unei lumi în continuă schimbare și pentru a întări proiectul european, Constituția „a murit” în urma celor două referendumuri, fiind înlocuită de mult mai puțin ambițiosul Tratat de la Lisabona.

Și soarta acestuia a fost un timp neclară, după ce în 2008 irlandezii l-au respins la referendum. Este drept că Dublinul a fost obligat să organizeze referendumul, ca urmare a unei decizii a Curții Supreme din 1987. Situația a fost salvată în 2009, când irlandezii au aprobat Tratatul de la Lisabona, în cadrul unui nou referendum.

Venind mai aproape, anul trecut am avut trecut referendumuri cu implicații ale căror rezultate urmează să le aflăm.

Brexit, Renzi - out 

Convins ca și Jacques Chirac că va câștiga, fostul premier David Cameron a vrut să se folosească de o consultare populară privind apartenența la UE pentru a-și consolida poziția în partid. Rezultatul i-a luat însă prin surprindere chiar și pe cei care au condus campania Leave: britanicii au decis că nu mai vor în UE.

Chiar dacă ulterior mulți și-au dat seama că au greșit, Cameron - care acum merge la vănătoare de fazani pe care-i numește Boris Johnson și Michael Gove înainte de a-i împușca, după cum a povestit la Davos - a demisionat, iar urmașa lui în fotoliul de premier, Theresa May, trebuie să înceapă un proces dureros de părăsire a spațiului comunitar, mișcare ce poate afecta atât UE, cât și Marea Britanie.

Tot anul trecut, autoritățile olandeze au organizat un referendum privind Acordul de Asociere UE-Ucraina. Acordul a fost respins, comentatorii apreciind că referendumul nu a avut legătură cu Ucraina, votanții vrând să dea un semnal împotriva Uniunii Europene.

Referendumul a fost unul consultativ, dar Olanda are anul acesta alegeri generale și partidele eurosceptice, inclusiv Partidul Libertății al extremistului Geert Wilders, cresc în sondaje. Prin urmare, premierul Mark Rutte a cerut și a obținut de la UE „garanții” că o ratificare a Acordului nu conferă Ucrainei statutul de țară candidată. Acum, euroscepticii amenință că se vor duce în instanță, pentru a împiedica ratificarea Acordului.

Referendumul olandez este un exemplu clar al modului în care o consultare populară este deturnată de populism și nu-și atinge scopul, iar situația s-a repetat câteva luni mai târziu în Italia, unde sfârșitul de an a adus un nou referendum respins.

În decembrie 2016, Matteo Renzi a supus consultării o serie de reforme constituționale, printre care simplificarea procedurii de vot, prin limitarea puterilor Senatului, care și-ar fi redus și numărul de membri, de la 315 la 100.

The Guardian nota că referendumul ar fi trebuit să fie despre aceste reforme, dacă sunt bune sau nu, dar pentru cei mai mulți s-a transformat într-unul referitor la Renzi. Cum italienii erau nemulțumiți de lipsa lui de rezultate în ceea ce privește rata ridicată a șomajului și criza refugiaților, nu a mai contat tema referendumului. Rezultatul: reformele au fost respinse, iar Renzi a demisionat.

”Am făcut greșeala de a politiza referendumul: nu am văzut că se întâmplă, am greșit”, a recunoscut tardiv fostul premier italian.

Refendumurile pot fi bune - mai ales în democrații directe consacrate, precum Elveția - dar exemplele prezentate mai sus, plus altele, arată, după cum observă experți consultați de New York Times, că cetățenii sunt puși în fața situației de a rezolva cu un simplu ”da” sau ”nu” chestiuni dificile și a prevedea rezultatul unor decizii atât de complexe, încât și specialiștii au nevoie de ani pentru a le înțelege. 

Problematice sunt mai ales consultările pe chestiuni delicate, unde votanții au prea puțin timp pentru a se informa temeinic, astfel că se bazează pe mesajul politic, ceea ce face ca puterea să fie mai degrabă în mâinile elitelor politice, decât în cele ale cetățenilor.  (Detalii, aici)