Sorina Vasile și Vlad Ursulean, într-un reportaj Casa Jurnalistului (decembrie 2015), surprind spiritul liceului pe vremea când erau elevi. Reamintim că o anchetă este în curs, pornind de la elevul îngenuncheat în fața catedrei pentru un punct.

Reportajul a fost realizat și publicat de Casa Jurnalistului, la 15 decembrie 2015

(În cele de mai jos, fragmente)

"R e s p i r ă, ține mâinile pe masă, privirea înainte. Lasă-i să țipe, fără emoții, frica îi întărâtă.

Directoarea și profa de română citesc de pe o foaie trasă la xerox și se isterizează. Foaia e revista noastră, revista liceului de informatică. Ăsta trebuia să fie primul număr.

Am venit la întâlnirea cu conducerea mândri că facem ceva ca să înviem spiritul amorțit al liceului. Ne așteptam la o încurajare, poate chiar să ne lase să folosim xeroxul de la secretariat.

Ele ne-au întâmpinat mieros, credeau că vrem să facem o revistă literară de atârnat pe pereți. Dar când s-au apucat să citească au luat foc încă de la prima pagină, unde scrie că nu sunt activități extrașcolare."

"Acum ne toacă cuvânt cu cuvânt. Ne înțelegem din priviri să tăcem, orice mai spunem va fi folosit împotriva noastră. Avem noroc dacă ne lasă să plecăm fără exmatriculare."

 - scriu Sorina Vasile și Vlad Ursulean  pe site-ul de reprotaje casajurnalistului.ro.

 

"Acum, zece ani mai târziu, îmi vine greu să înțeleg de ce am cerut acordul conducerii pentru a ne exprima liber."

"Eram niște elevi obișnuiți de liceu – ne trezeam cu noaptea-n cap, ne îngrămădeam în autobuze, ne încolonam în bănci, scriam după dictare șiruri de caractere fără noimă, apoi eram vânați, scoși la tablă și executați.

Încercam să scăpăm, să fugim oriunde, dar paznicii nu ne lăsau să ieșim pe poartă, iar curtea era împrejmuită cu un zid de unitate militară și deasupra lui un gard de sârmă de trei metri. Mai stăteam prin curte, la umbra unor copaci, dar în vacanța de vară au tăiat copacii și au pus în loc o sală de sport model "Adrian Năstase”. Am încercat să ne păstrăm sănătatea psihică prin activități culturale, dar activitățile s-au încheiat abrupt cu o scurtă exmatriculare pentru că făceam poze prin școală". 

"Am fi renunțat la orice speranță dacă nu aveam orele de germană – o mână de oameni adunați de la mai multe clase, două ore pe săptămână, într-o clasă îngustă cât o debara. Profesorul Koch, îmbrăcat elegant, cu o servietă de piele în brațe, și noi de-a valma în jurul lui, ascultând descumpăniți.

Discutam despre filosofie, fotografie, geopolitică, gagici, business, bune maniere… din când în când mai scăpam și câte un cuvânt în germană. Luam note între 6 și 8, după niște criterii misterioase. O singură dată am primit media 9, încă de la jumătatea semestrului, când am prezis cu acuratețe desfășurarea războiului din Irak. Obsedații după note nici nu mai veneau la orele lui, în semn de protest că le strică media. Dar cei care rămâneau primeau lecții de viață pe bune. Acolo, într-o debara conspirativă.

Așa am aflat că elevii de aici nu au fost întotdeauna lamentabili ca noi. În anii ’90, generația revoluționară făcea greve, dădea afară profesorii comuniști și punea la cale tot felul de grozăvii, atunci când nu participa la olimpiade internaționale.

Ei au făcut o revistă a liceului, intitulată "Bitul liber". Și chiar era liber. În paginile alea dădeau în vileag toate nedreptățile care se petreceau în liceu, pe lângă poante, poezioare și algoritmi.

Am vrut să înviem revista, dar de data asta să-i spunem doar "Bitul", pentru că liberi nu mai eram. Am scris articolele, am făcut layoutul, dar n-am apucat să scoatem nici primul număr.

Am ieșit de la întâlnirea cu conducerea cu capul vâjâind de țipete. Și mi-am dat seama acolo că pot să mă fac jurnalist și să nu mai las pe nimeni să hotărască ce am voie să fac și să spun.

 

 Captură site casajurnalistului.ro

"Climatul autoritar în care am învățat patru ani la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu nu e o situație excepțională, ci mai degrabă tehnica de bază a învățământului românesc. Școala ne învață în primul rând să fim ascultători."

"Prietenii de la licee mai de cartier ne povesteau că trec prin faze mult mai hardcore. Probabil am fi fost mulțumiți cu dictatura noastră de catifea dacă nu se întâmpla să avem cunoștințe și la liceul George Coșbuc.

"Cei de la Coșbuc păreau din altă specie. Aveau deja mai multe reviste, făceau proiecte extrașcolare, obțineau finanțări. Ei erau parte a orașului, noi eram închiși într-un țarc. Ei păreau că nu duc în spate decât povara propriilor alegeri. Noi eram îndopați cu informații pentru a se recolta apoi premii la olimpiade."

Decalajul s-a păstrat în timp. Mulți dintre cei care fac acum proiecte de implicare civică sunt absolvenți de Coșbuc. Atunci credeam că elevii de acolo sunt pur și simplu mai deștepți și mai descurcăreți decât noi. Între timp am înțeles că lumea nu e așa de simplă.

Ne-am dus să aflăm secretul fabricii de libertate.

 Reportajul integral la Casajurnalistului.ro