Este timpul unitatea potrivită pentru munca și odihna lucrătorilor europeni? Cum trebuie trasată corect granița dintre cele două, astfel încât să se asigure un echilibru?

Directiva 2003/88/CE privind organizarea timpului de lucru, care stabilește cerințele minime de securitate și sănătate pentru lucrătorii europeni a fost pusă în dezbatere joi, 8 iunie 2017, de către Institutul  European din România (IER).

Evenimentul, organizat în parteneriat cu EurActiv.ro și Freedom House România, în cadrul proiectului „Rețea de corespondenți EUROFOUND: România”, finanțat de Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă (EUROFOUND), a reunit reprezentanți ai mediului academic, cercetători, experți în politici sociale și relații industriale, corespondenți la nivel european, reprezentanți ai sindicatelor dar și ai instituțiilor publice care activează în domeniu.


Directorul general IER, Gabriela Drăgan, consideră că în România, limitarea timpului de lucru se calculează în raport cu un contract de muncă. Însă, atunci când  un lucrător are mai multe contracte de muncă, în ce condiții se aplică Directiva 2003/88/CE? Aceasta privește un singur contract de muncă sau toate contractele? 

Totodată, Gabriela Drăgan atrage atenția că trebuie să se țină cont și de noile profesii care au apărut, pentru care timpul de lucru și cel de odihnă sunt mult mai greu de cuantificat, mai ales pentru așa-numitele activități on callși stand by

„Cum reglementăm, pentru aceste profesii, timpii de muncă și de odihnă? Este extrem de complicat. De exemplu, pentru un profesor sau pentru un cercetător, cum reglementăm timpul de muncă și de odihnă? Sunt oameni care caută soluții/idei tot timpul, chiar și noaptea, și duminica, și în vacanță... or, ce putem face în aceste cazuri?”

De asemenea, Valentina Vasile, director științific în cadrul Institutului de Economie Națională, al Academiei Române  și cercetător și corespondent național Eurofound, a subliniat faptul că timpul de muncă ține de condițiile de muncă, de conținutul muncii, precum și de dinamica evoluțiilor economice și sociale:

„Lumea muncii se schimbă și, de asemenea, există o schimbare de paradigmă în ceea ce înseamnă separarea dintre timpul de lucru și timpul de odihnă. Nu știm dacă modelul tradițional va rămâne doar istorie sau încercăm să ne organizăm timpul astfel încât să avem o partajare corectă a acestuia și, în același timp, să avem beneficii maxime și din componenta de timp liber (...) este cale lungă din 2003 până în 2017, am avut o flexibilizare puternică a pieței muncii în unele țări, am avut probleme legate de criză sau de refacerea după criză, s-a schimbat modelul de ocupare, s-a diversificat foarte mult și sunt o serie de provocări pentru disciplinele de graniță și pentru profesiile noi care apar și, de asemenea, se pune problema cât putem și cât suntem noi ca indivizi dispuși să muncim.”

Raluca Dimitriu, prof.univ.dr., Academia de Studii Economice, cercetător și corespondent Eurofound a adus în discuție, la rândul său, chestiuni legate de orele suplimentare și capcana programului flexibil, din perspectiva Directivei europene, transpusă în legislația națională: 

„Directiva 2003/88/CE consacră o serie de măsuri care au fost ulterior interpretate și extinse de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Potrivit acesteia, nu există o „zonă gri” între timpul de muncă și cel de odihnă. Este ușor de spus însă, când te afli în fața realităților sociale, constați că există perioade în care salariatul nu se află în executarea timpului de muncă dar nici nu beneficiază, pe de altă parte, de libertatea individuală presupusă de un timp de odihnă.” 

După cum a subliniat cercetătorul, în România, în linii generale, Directiva a fost transpusă în legislația națională, chiar cu o protecție suplimentară:

„Directiva vorbeste de o perioadă de repaos zilnic de 11 ore, între două zile de muncă consecutivă, Codul Muncii spune 12 ore. La fel, Directiva spune 35 de ore de repaos săptămânal, legislația națională spunem 48 de ore. Însă, deși suntem ceva mai protectivi decât legislația europeană, dispozițiile românești nu țin cont și de lucrătorii în schimburi care ar trebui să beneficieze și de o serie de compensații care nu sunt prevăzute de legislația românească dar care ar putea fi prevăzute de contractele colective de muncă, lucru care se și întâmplă în unele cazuri, însă nu în toate. În plus de asta, un procent destul de mic de salariați români sunt în prezent acoperiți de contracte colective de muncă”.

 Sursă foto: Orele suplimentare și capcana programului flexibil 

De asemenea, nu se poate impune limita maximă a timpului de muncă pe săptămână pe care îl poate presta un lucrător dacă nu ai nicio pârghie de reglementare a salariului minim, mai crede Raluca Dimitriu.

„Timpul este legat de salariu. Oamenii muncesc pentru că au nevoie de bani. Or, știm că salarizarea iese din competența Uniunii Europene, niciun fel de reglementare europeană nu cuprinde vreo prevedere referitoare la salariu. În aceste condiții, timpul de muncă este reglementat însă, se face abstracție în totalitate de salariu. De aceea nu se consideră o transpunere eronată a Directivei dacă această limită maximă a timpului de lucru este prevăzută raportat la contract și nu la persoană (...) E sănătos să muncești mai puțin, dar e la fel de sănătos să ai și suficienți bani cât să poți trăi. Din pricina aceasta, restricțiile sunt un pic invazive în ceea ce privește libertatea persoanei de a decide ea însăși ce e important și ce nu. Dreptul muncii e un drept paternalist”,

a mai explicat Raluca Dimitriu. 

Însă, atenționează cercetătorul, dacă sunt atât de clare reglementările și sunt impuse anumite limite pentru timpul de lucru, de ce lucrăm cu toții atât de mult? Deoarece, pentru a vorbi de ore suplimentare ai nevoie de solicitarea angatorului, care devine un element pe care ajungi chiar să îl probezi în instanță, atunci când este cazul. Curtea de Apel București a venit cu un concept oarecum ironic spune profesorul universitar, acela de „muncă suplimentară voluntară”. 

„Timpul este o unitate imperfectă pentru muncă. Oamenii muncesc în ritmuri diferite, fac pauze diferit, au program felxibil, în funcție de propriile nevoi”,

a concluzionat aceasta.

Pe de altă parte, Victoria Stoiciu, coordinator de proiect, Fundația Friedrich Ebert România, cercetător și corespondent național Eurofound, a vorbit despre principalele provocări ale dialogului social: echilibrul dintre viața profesională și viața privată, atenționând că „doar prevederile legislative nu sunt suficiente pentru a oferi un echilibru între viața profesională și cea privată.” 

Victoria Stoiciu a declarat, plecând de la un caz concret al unui șantier naval din Mangalia, că sunt situații în care lucrătorii care au muncit foarte multe ore suplimentare se confruntă acum cu un blocaj și nu mai sunt în stare să se bucure de timpul liber pe care îl au. În mod paradoxal, s-a ajuns la situația în care orele suplimentare nu sunt impuse neapărat de către angajator ci din contră. Situația se întâlnește însă în numeroase alte companii: „sunt sectoare întregi în care această practică este larg răspândită, fără să mai luăm în calcul impactul asupra vieții private: în cazul șantierului, de exemplu, doar 68% dintre angajați erau apți de muncă condiționat” a spus aceasta. 

„Atunci când vorbim de un echilibru între muncă și odihnă este necesar să fie îndeplinite două condiții: timpul flexibil (libertatea angajatorului de a stabili împreună cu angajatul atât timpul de muncă zilnic, cât și concediile de odihnă sau alte perioade de repaos) și cantitatea de muncă pe care o prestează. Dacă unul dintre cele două elemente nu atinge un optim, este clar că acest echilibru nu este cel mai bun. Degeaba ai libertatea de a-ți stabili timpul de muncă, dacă tu muncești 12 sau 17 ore pe zi, în acest caz nu mai putem vorbi despre un echilibru între viața privată și cea profesională”,

a declarat Victoria Stoiciu. 

Aceasta a mai precizat că România are cel mai mare procent din UE de salariați care muncesc mult, peste 8 ore/zi și, contraintuitiv, bărbații (18%) muncesc mult mai mult decât femeile (17%). Explicația este simplă: femeile au dublă zi de muncă și sunt nevoite să ajungă mult mai devreme acasă și să muncească neplătit pentru familie iar de cele mai multe ori, pentru ele timpul de odihnă se confundă cu munca. Totuși, România nu este un caz singular, acest decalaj existând în toată Uniunea Europeană.

 

Sursă foto: prezentarea „Echilibrul dintre viața profesională și viața privată - provocări pentru dialogul social”

Pentru a avea un echilibru între viața privată și cea profesională, este crucial să avem negocieri colective, preferabil la nivel de sector, însoțite de negocieri la nivelul companiei, consideră Victoria Stoiciu. Începând cu 2011, se produce o scădere dramatică a numărului de contracte colective la nivel de sector, evident după schimbarea legii dialogului social, în detrimentul contractelor la nivel de companie.

Evenimentul a beneficiat și de intervențiile celor doi sindicaiști: Cecilia Gostin, expert CNS Cartel Alfa și Traian Palade, Șef Departament Juridic, Federația „Solidaritatea Sanitară” din România care au explicat importanța timpului de lucru și de odihnă ca elemente ale contractelor colective de muncă (CCM), respectiv impactul gărzilor în unitățile sanitare publice asupra calității vieții lucrătorilor.  

Detalii suplimentare sunt disponibile aici.