Esential in ecuatia competitivitatii economice, timpul de lucru a ramas, de multa vreme, subiect de controverse in Uniunea Europeana, atat intre statele membre, cat si in raport cu lumea exterioara. El reflecta poate cel mai bine paradoxala polarizare a spectrului politic stanga - dreapta intre statele membre ale U.E. Cu guvernare de dreapta, Franta si-a limitat saptamana de lucru la numai 35 de ore, in timp ce Marea Britanie, cu guvern laburist, a obtinut derogare pentru a depasi plafonul de 48 de ore saptamanal, impus de U.E. prin Directiva timpului de lucru. Unde se situeaza Romania intre statele membre, pe acest esichier? Dr. Radu Serban

Foto: Parlamentul European

1.Directiva timpului de lucru - DTL – norma evolutiva

Normele Uniunii Europene de limitare a saptamanii de lucru la 48 de ore si a zilei de lucru la 11 ore isi au sorgintea in grija pentru sanatatea angajatilor si garantarea unei minime sigurante la locul de munca. Directiva 93/104/EC din 23 noiembrie 1993, amendata prin Directiva 00/34/EC din 22 iunie 2000, continua sa-si modeleze conturul dupa noi propuneri de ajustare, pe o spirala legislativa ascendenta.

Finlanda, de exemplu, a propus ca media de 48 de ore/saptamana sa se calculeze plecand de la o baza de referinta de 12 luni, nu de 6 luni ca in prezent, iar media saptamanala calculata pe o perioada de 3 luni sa nu depaseasca 60 de ore, in toate statele membre, inclusiv in Marea Britanie.
De ce se face referire expresa la Marea Britanie? In anul 1996, aceasta tara a reusit sa obtina o derogare de la Directiva timpului de lucru, in engleza „opt-out” (de la optiunea sa de a ramane in afara prevederilor Directivei). Oficialii din aceasta tara considera ca, lasand durata saptamanii de lucru la libera intelegere intre angajat si angajator, poate stimula competitivitatea, fara a impune bariere birocratice.

La extrema opusa Marii Britanii, Franta si-a autoimpus prin lege limita maximala de 35 de ore de munca pe saptamana.

Vantul armonizarii bate nu numai in directia britanicilor, chemati cu insistenta sa renunte la „opt-out”, dar si a francezilor, mai ales dupa alegerea noului presedinte, Nicolas Sarkozy, dispus sa flexibilizeze plafonul de 35 de ore.

Propusa inca din 2004, modificarea DTL inca nu s-a aprobat. Franta, Italia si Spania au blocat intentiile Presedintiei finlandeze, la vremea aceea, de a ajunge la un compromis. Ele doreau un angajament mai ferm al Marii Britanii in sensul renuntarii la „opt-out”.

2.Timpul de lucru in diverse state membre ale U.E.

In anul 2006, in Romania s-a muncit, conform statisticilor U.E., 41,3 ore saptamanal, peste media U.E. de 40,5 ore. Tara noastra s-a plasat, astfel, pe locul 5, dupa Marea Britanie (42,4 ore), Austria (42,4 ore), Letonia (42,2 ore) si Slovenia (41,4 ore). Pe ultimele locuri se claseaza Olanda (38,9 ore), Belgia (39 ore), Franta (39,1 ore) si Finlanda (39,2 ore). Tinand cont de performantele economice ale Finlandei, ajungem cu gandul la dictonul latin „non multa sed multum”. Daca luam in calcul numai lucratorii cu norma intreaga, saptamana de lucru in U.E.-15 (statele membre dinainte de 2004) se prezinta astfel:


Sursa: Prelucrare dupa „Trends - Tendances”, Bruxelles, 13 septembrie 2007, pag. 69

Se remarca la un pol anglo – saxonii cu o durata mai lunga a saptamanii de lucru, iar la polul opus „contractia” zilei de munca la nordici, in timp ce „latinii” se inscriu oarecum pe medie.

3.Relativitatea cuantificarii timpului de lucru

Aparenta concizie a statisticilor si graficelor mascheaza ambiguitati serioase in comensurarea timpului de lucru. Intensitatea muncii conteaza la fel de mult ca si timpul de lucru in sine.

Timpul zborului cu avionul, de exemplu, in interesul muncii, ar trebui adaugat la orele efectiv lucrate?
Oare opt ore la volanul unui camion sunt egale cu opt ore de lucru ca paznic de intreprindere ? Sau o ora de munca in port, ca hamal, este egala cu o ora de munca la birou ? Lasam la o parte cuantificarea timpului in cazul unor profesii deosebite, ca actor, scriitor sau jurnalist. Specialistii in normarea muncii vor spune ca exista „chei” si ecuatii de conversie, dar ma indoiesc de acuratetea lor.

Unui tanar energic lucrand ziua intr-o fabrica, iar noaptea intr-un bar la spalatul vaselor cine ii limiteaza timpul de lucru? Unui pilot transoceanic cum i se cronometreaza timpul de lucru? Dar unui profesor care isi pregateste cursurile acasa? Daca un salariat doarme in timpul programului, unele firme moderne amenajand chiar spatii speciale in acest scop, sau daca in pauza de tigara atipeste putin, acela se considera timp de lucru sau nu?

Iata ca la Curtea Europeana de Justitie s-au transat mai multe cazuri concrete, dintre care dau doar doua exemple: SiMAP (Sindicato de Médicos de Asistencia Pública v. Consellaria de Sanidad y Consumo de la Generalidad Valenciana) si Jaeger. In cazul SiMAP, Curtea a definit drept „timp de lucru” si pe acela in care salariatul este prezent la locul de munca dar nu lucreaza efectiv. Cazul Jaeger a adus si mai multa precizie, indicand ca definitia de mai sus este valabila chiar si atunci cand salariatul doarme la serviciu, daca nu ii sunt solicitate serviciile.

„Workoholicii” nu respecta DTL. Cine ii poate controla ? Daca lucreaza zi si noapte, daca lucreaza la distanta, daca lucreaza intr-o ora cat altii in doua, daca lucreaza acasa, cine ii poate controla ? Nu cred ca DTL imi poate interzice sa mai scriu articole la Tribuna Economica in afara celor 48 de ore de munca saptamanala, dupa normele U.E.

Acum, limita saptamanala de 48 de ore se calculeaza ca o medie pe o perioada de 6 luni. Dar daca s-ar calcula pe un an, sau pe doi, sau numai pe un trimestru?

Dincolo de perioada luata in calcul, ponderea timpului productiv in durata zilei de munca erodeaza substantial precizia statisticilor.
Precizam ca datele se refera la trimestrul 3-2004, iar ca metoda, din totalul timpului de lucru s-a scazut timpul anual cu concediul de odihna, concediile medicale si de maternitate si alte absente.

Ce se constata? Pe primele locuri se situeaza doua noi state membre: Letonia si Polonia. Suedia inregistreaza cel mai inalt grad de absenteism, urmata de Franta, care, suprapunand unei perioade lungi de concediu cele numai 35 de ore lucrate saptamanal, devine „campioana” a timpului comprimat de lucru.
In Romania, concediul platit insumeaza anual 24 de zile, fata de 25,3 zile media U.E. (conform „Eurofound” – Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Conditiilor de Viata si de Munca).

4. Respectarea prevederilor DTL

Respectul pentru lege il da in buna parte pertinenta acesteia. In toate statele membre ale U.E., fara exceptie, nu se respecta viteza legala pe autostrazi, viteza care si-a pierdut relevanta in raport cu realitatea cotidiana. Depinde cat de pertinente sunt regulile. Cine si cat respecta DTL? Cat de pertinenta este ea ?

Daca in parte DTL nu se respecta, atunci ce ramane de facut ? Toleram in continuare comportamentul ilegal, sau impunem controale severe si inspectori de munca la fiecare intreprindere? Sau, si mai bine, schimbam legea, acordand-o la realitati ? Eu as opta pentru cea din urma varianta, desi U.E. ezita sa mearga in aceasta directie cu intentiile de amendare a DTL.

5. Recompensarea orelor suplimentare

Intr-o experienta predecembrista, cand s-a introdus o vreme sistemul recompensarii orelor suplimentare, toata lumea statea la serviciu dupa program, alergand in orele de munca dupa cumparaturi sau alte treburi personale.

Astazi nu exista o regula generala in Uniunea Europeana privind timpul muncit peste orele de program, dar natura umana nu s-a schimbat. Nu cred ca o directiva stricta sau o inspectie severa a muncii ar putea face ordine in ograda unor angajatori care abuzeaza de salariatii lor. Presa semnaleaza, din cand in cand, drama unei sinucideri la locul de munca, intr-unul sau altul din statele U.E., gest pus pe seama suprasolicitarii la serviciu. Oare daca Franta ar aplica strict legea celor maximum 35 de ore de munca saptamanale, ar evita total asemenea tragedii?

Un timp de lucru mai flexibil, in functie de specificul muncii si chiar de structura omului si de starea sa de moment, ar da mai bune rezultate decat o directiva intransigenta.

6. DTL si migratia

Impartind lucratorii imigranti in doua categorii, legali si ilegali, oricine poate constata cu usurinta lipsa de aplicabilitate a DTL la cei din urma. Cand raportul de munca se deruleaza fara vreun act scris, legea nu exista nici in raport cu autoritatile, nici in raport cu DTL.

In cazul imigrantilor legali, aplicabilitatea DTL ramane in penumbra, marcata de specificitatea raporturilor de munca. Mai usor manipulabil, migrantul are mai putine pretentii decat localnicul si mai multa flexibilitate in privinta programului de lucru. Vocea lui nu prea se aude in sindicate, iar legislatia muncii din tara de rezidenta ii este, de cele mai multe ori, straina, incomprehensibila. Astfel, are cele mai putine sanse sa impuna angajatorului respectarea DTL, sau sa-l reclame la autoritati. Recunoscandu-si din start statutul de  tolerat », nu­-si revendica drepturile in materie de timp de lucru.

Cu cat sunt mai toleranti si mai performanti, cu atat imigrantilor li se da mai mult de lucru, confirmand gluma ca, pentru buna purtare, la inchisoare primesti timp liber, in timp ce la job ti se ia din timpul liber.

7. Tentatia reglementarii

Stabilitatea locurilor de munca si salariile bune, alaturi de instinctul de conservare a bunastarii, ii indeamna pe cei ce reglementeaza in U.E. sa intre in simbioza cu procesul legislativ, ca suport justificativ al jobului lor. De pe urma DTL, multi functionari europeni au mancat o paine alba ani de zile si inca vor manca multi ani de zile. Eurocratii isi gasesc tot timpul de lucru cu DTL.

In acelasi timp, insa, organismul viu al U.E. gaseste, ca mai intotdeauna, pedala de frana la elanul accelerator al reglementarii exagerate, cel mai viu exemplu fiind actualul comisar pentru piata interna, Charlie Mc Creevy, de-a dreptul curajos in initiativele sale de „dereglementare”. „Tara pe care o cunoaste el cel mai bine”, Irlanda, este un exemplu tipic de simplificare a regulilor, in favoarea eficientei.

Cand isi vede amenintata competitivitatea globala, comunitatea de afaceri recurge si ea la parghiile specifice de „lobby” sau „networking”, un fel de „cunostinte si relatii” in limbajul de lemn al trecutului, temperand elanul legislativ al eurocratilor. Insusi Tratatul Reformator va lua din mainile Comisiei Europene „jucaria exclusivitatii” in initiativele legislative, pasand-o din cand in cand si Consiliului, prin portita pe care i-o va deschide spre a returna la C.E. unele proiecte de legi (regulamente, directive, decizii si opinii, conform Art. 235 din Tratatul Reformator) pe care le considera inoportune sau inadecvate. Pentru a nu se gripa, democratia europeana lubrifiaza astfel mecanismul legislativ cu echilibrul intre institutii.

Cursul uniformizarii regulilor muncii nu se va opri aici si este bine asa. Pe ceea ce se pretinde o „piata unica”, uniformizarea regulilor si simplificarea lor intra in zona firescului. In paralel, fenomene inedite, tehnologii moderne, comportamente novatoare pe piata vor conferi noi dimensiunile firescului. Ca exemplu, parghie indispensabila in multe joburi astazi, SMS-ul nu era de loc „firesc” acum 10 ani.

*
Inchei, nu intamplator, cu referirea la tentatia reglementarii in contextul „firescului in devenire”, deoarece asa cum isi doreste, la modul general, comisarul Mc Creevy, as putea spune ca este timpul sa trecem la lucru pentru a simplifica DTL si a o aduce in ton cu faptele pe piata muncii, asa cum limitarea vitezei pe autostrazi ar trebui adusa in ton cu viteza reala de circulatie a autovehiculelor.

O analiza de Radu Serban, publicata si in "Tribuna economica".