Europa actuala este caracterizata de anormalitati in perceptia si exprimarea realitatii internationale, datorandu-se „mostenirii ereditare” a proiectului european inchegat dupa al Doilea Razboi Mondial si atitudinii narcisiste intretinute de construirea Uniunii Europene dupa sfarsitul Razboiului Rece pe de o parte, si dificultatii de a comunica eficient cu lumea exterioara, pe de alta parte.

Diminuarea diferentelor dintre afacerile externe si cele interne ale statelor membre in Uniunea Europeana, coordonarea stransa a politicilor intre tarile UE si disparitia in mare parte a granitelor nationale, au contribuit decisiv in Europa, la crearea unei perceptii conform careia noul model de abordare a relatiilor internationale poate fi „exportat” in alte regiuni si pe alte continente. Acesta ar reprezenta, in final, marea contributie a Europei la constructia unei noi ordini mondiale in secolul XXI.

Ideea exista de la primii pasi ai proiectului comunitar: propunerea ministrului francez de externe, Robert Schuman, la 9 mai 1950, de a unifica si controla in comun productia fraceza si germana de carbune si otel, contine germenii propusei contributii europene la afacerile internationale. „Pacea mondiala nu poate fi asigurata fara a face eforturi creatoare proportionale cu pericolele care o ameninta. Contributia pe care o poate aduce civilizatiei o Europa organizata si activa este indispensabila pentru mentinerea unor relatii pasnice”, spunea Robert Schuman, solicitand „stabilirea primelor baze concrete ale unei federatii europene, indispensabila pentru mentinerea pacii” (cf. Pascal Fontaine).

Uniunea Europeana postmoderna din zilele noastre este atat de absorbita de proiectul comunitar si de rolul aproape „mesianic” al acestuia la nivel global, incat, asa cum observa cu cativa ani in urma diplomatul britanic Robert Cooper, pare sa fi uitat ca restul lumii traieste inca in realitatea moderna sau chiar (in unele locuri) pre-moderna. Europa trebuie, considera Robert Cooper, sa aplice standarde duble, mentinand legea si principiile comunitare in interior si aplicand „legea junglei” in relatiile cu exteriorul, atunci cand este necesar.

Or tocmai aici apare problema principala a Europei, in incercarea sa de a promova o imagina unitara a proiectului comunitar in exterior sau de a fi perceputa coerent de catre non-europeni sau chiar de catre cetatenii UE. Cum sa explici in mod clar ce este Europa, ce reprezinta Uniunea Europeana, care este scopul final si care sunt implicatiile procesului de integrare si extindere a UE, cand factorii de decizie trebuie sa se comporte in relatia cu exteriorul, partial cel putin, conform regulilor din lumea moderna (in opozitie cu cea postmoderna)? Si cum sa iei decizii care sa fie bazate pe un compromis acceptabil intre paradigma transnationala (cu iz supranational) din interiorul granitelor UE si modelul realpolitik de afara?

Proiectul comunitar, care a devenit, in opinia lui Robert Kagan, misiunea civilizatoare a Europei, „nascuta din propria descoperire a pacii eterne”, este greu de promovat altundeva in lume si greu de inteles din afara frontierelor europene. Noua armonie inter-statala descoperita de Europa, intemeiata pe baza unei viziuni kantiene, se izbeste brutal de natura hobbsiana a relatiilor internationale contemporane. Situatia este complicata, cu atat mai mult, de opacitatea sistemului organizational comunitar, de multe ori greu de strapuns chiar de cetatenii Europei.

Adaugand la ecuatie mult-discutatul „deficit democratic” al Uniunii Europene si gradul crescand de scepticism al cetatenilor UE vis-a-vis de procesul politic comunitar, constatam ca idealul promovat de parintii fondatori ai proiectului european si de actualii lideri UE, se gaseste in tensiune cu realitatile externe, dar si interne cu care se confrunta Uniunea. Dificultatile de comunicare ale Uniunii Europene catre exterior sunt cu atat mai surprinzatoare (si reprezentative pentru complexitatea realitatilor interne comunitare) in contextul in care mai mult de 100 de tari au reprezentante diplomatice la Bruxelles, iar UE are de asemenea misiuni permanente in toate colturile lumii si la toate principalele organizatii internationale.

Parte din imaginea neclara a Uniunii Europene, vazuta din exterior, se datoreaza faptului ca proiectul european este inca in constructie. Arhitectii si „inginerii constructori” ai Uniunii Europene vor sa faca in asa fel incat Europa actuala sa reprezinte mai mult decat o mica peninsula in marea masa euro-asiatica, asa cum sugera poetul si filosoful francez Paul Valéry. Pentru a fi o entitate cu adevarat inchegata, Europa trebuie insa sa raspunda la o serie de intrebari fundamentale: Cat de departe poate si se doreste sa fie dus procesul de integrare? In ce masura afecteaza acest proces identitatea nationala a statelor membre si care sunt implicatiile unor asemenea efecte secundare? Cat de mult poate fi continuat procesul de extindere a Uniunii Europene? Care sunt limitele– geografice, civilizationale, de identitare– ale Europei?

Fara a raspunde coerent la aceste intrebari, Europa va continua sa pluteasca in „zona crepusculara” dintre realitatea postmoderna interna si cea moderna/pre-moderna externa si sa intrige, atraga si in egala masura sa repugne diverselor persoane si interese la nivel intern si extern. Europa va continua sa puna accentul pe domeniile putin controversate in relatia cu partenerii internationali, precum relatiile economice si comerciale sau colaborarea in domeniul educatiei si culturii. Afacerile externe si politicile din domeniul securitatii si al apararii sau discutiile despre drepturile omului si standarele umanitare occidentale vor fi si in viitor puncte de dezbatere si tensiune intre UE, statele membre ale Uniunii Europe si diversii sai interlocutori internationali. Europa va continua sa diferentieze intre vecinatatea apropiata si restul lumii, sa inspire si sa incerce sa influenteze tarile vecine prin atractia modelului comunitar pe care il reprezinta, bazat pe ordine, prosperitate si diversitate– refacand, la scara regionala, un sistem imperial in varianta postmoderna.

Problemele de comunicare si interactiunea greoaie dintre Uniunea Europeana si restul lumii se datoreaza asadar dificultatilor de traducere a discusului si realitatilor comunitare pe intelesul celor din exterior; se datoreaza in egala masura perceptiei idealizate a unor actori europeni ca modelul UE poate fi exportat in alte regiuni ale lumii si aplicat la rezolvarea diverselor probleme regionale si mondiale; si, in final, faptului ca paradigma comunitara este inca in continua schimbare. Europa postmoderna si restul lumii percep din ce in ce mai mult „realitatea” prin prisme diferite– nu e o schimbare de paradigma, in sensul propus de Thomas Kuhn, e mai degraba o co-existenta de paradigme. Este probabil prea devreme de spus care paradigma va invinge in final, daca doua sau mai multe asemenea paradigme pot co-exista coerent si daca comunicarea intre ele este posibila. Intre timp, Europa are „dificultati de traducere”: modelul comunitar, structura institutionala si referintele sale culturale par sa-si piarda in mare parte semnificatia in afara zonei la care facea referinta Paul Valéry.

Ottawa, Canada, 21 august 2009

Dragos-Constantin Popa, Ph.D., preda Stiinte politice in cadrul Institutului de Studii Europene, Ruse si Eurasiatice (EURUS) si Departamentului de Stiinte Politice la Universitatea Carleton din Ottawa, Canada. Dr. Popa a predat de asemenea cursuri la Universitatea din Ottawa si la Colegiul Militar Regal din Kingston, Ontario. In sfera non-academica, Dr. Popa lucreaza ca Analist la Guvernul federal canadian, in Ottawa; articolul reflecta opiniile personale ale autorului.

Textul de mai sus reprezinta un fragment dintr-o analiza pe tema comunicarii europene. Analiza integrala va fi publicata in cartea "Dilemele comunicarii UE" (autor: Dan Luca), programata sa apara la Bruxelles  pe 18 noiembrie 2009, care va cuprinde o serie de contributii externe, venite din partea unor romani cu activitati in domeniul afacerilor europene, care isi desfasoara activitatea la Bruxelles, Londra, Washington D.C, Bucuresti, Cluj.