EurActiv - Stiri, politici europene & Actori UE online

1. Intram in 2011.Pariu...
utcupun (12 Octombrie 2010 21:42)

Aderarea la Spaţiul Schenghen, a devenit subiect de dezbatere în România, din clipa în care orizontul descris de aderarea României la NATO şi UE rămânea lipsit de perspectiva unui alt obiectiv de dimensiuni şi impact comparabile.
Dacă iniţial, prin 2007, aderarea era privită ca o chestiune tehnică de către majoritatea analiştilor şi a instituţiilor implicate, treptat aceasta s-a dovedit a fi un cal de bataie politică, atât pentru politicienii români cât şi pentru decidenţii Europei.
Nu mă refer aici doar la recentele conexiuni care s-au facut între aderarea României la Spaţiul Schengen şi problematica rromă, pe care multă vreme naţiile Europei au marginalizat-o. Ne aducem aminte că în plan extern, ultimii doi ani au fost strabătuţi de firul roşu al luărilor de poziţie voalate sau manifeste, menite a corecta traiectul de integrare a României şi Bulgariei sau uneori doar al Bulgariei separat de România, în Spaţiul Schengen.
În plan intern, politicienii români de toate culorile admit prin punctele de vedere exprimate şi prin ardoarea dezbaterilor importanţa subiectului, chiar dacă dimensiunea asupra căreia se concentrează este de multe ori mărginită de lipsa din context a datelor tehnice şi a aspectelor privind utilitatea intrării în Spaţiul Schengen pentru propriul electorat.
În acelaşi timp, în plan tehnic, istoria ultimilor doi ani consemneză pentru Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Transporturilor, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Afacerilor Externe şi o serie de alte instituţii specializate, un efort logistic şi uman susţinut pentru concretizarea intenţiei României, ca împreună cu Bulgaria, să fie admisă ca membră a Spaţiului Schengen în martie 2011. Acesta a devenit obiectivul de prioritate maximă pentru ţara noastră, ce urmează să asigure deplinătatea libertăţii de mişcare a cetăţenilor români în Spaţiul Schengen .

Pentru realizarea acestui obiectiv a fost necesară îndeplinirea unor condiţii obligatorii ce ţin de acquis-ul Schengen, în materie de migraţie şi azil, cooperare poliţienească, securizarea frontierelor externe ale UE, protecţia datelor personale, crearea sistemului de baze de date SIS şi emitere de vize.

Până în prezent, s-au desfăşurat şase misiuni de evaluare: cooperare poliţienească în martie 2009; protecţia datelor în aprilie 2009; vize în iunie 2009; frontiere maritime în septembrie 2009; frontiere aeriene în noiembrie 2009; frontiere terestre în martie 2010. A mai rămas de evaluat Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) în noiembrie / decembrie 2010.

Procesul de evaluare are ca scop determinarea gradului de implementare a componentelor acquis-ului Schengen in legislatia natională şi punerea in aplicare a respectivelor prevederi.

Decizia privind aderarea României la spaţiul Schengen va fi determinată de rezultatele misiunilor de evaluare, misiuni care sunt în responsabilitatea grupului de lucru Evaluare Schengen (SchEval) din cadrul Consiliului UE.

Misiunile de evaluare desfăşurate până in prezent în România au relevat faptul că ţara noastră este pregătita pentru aderarea la spatiul Schengen conform termenului fixat.

Enumerarea domeniilor de evaluare de mai sus denotă foarte clar preocuparea pentru securitatea cetăţeanului în Spaţiul Schengen. Dealtfel, Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu – COM(2009) 262, stabileşte cu claritate priorităţi politice pentru a putea răspunde provocărilor viitorului .

Spaţiul Schengen este aşadar un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie. Un spaţiu deschis, fără control la frontierele interne, dar cu frontiere externe, extrem de bine securizate, un spaţiu în care justiţia trebuie să fie eficientă şi în care cooperarea poliţienească trebuie să asigure, în cele mai bune condiţii, securitatea internă a Spaţiului Schengen.

Implicaţiile procesului de aderare au determinat implementarea măsurilor pentru relizarea securizării frontierelor externe, frontiere, care, devin odată cu aderarea, frontiere externe ale Spaţiului Schengen. Frontiera externă a Spaţiului Schengen, care se află pe teritoriul României, va fi a doua, ca mărime, din întreg Spaţiul Schengen, cu o lungime de 2.070 de kilometri.

Securizarea frontierei în vederea pregătirii României pentru aderare, presupune îndeplinirea unor cerinţe extrem de riguroase, prevăzute în catalogul Schengen: sisteme de supraveghere, sisteme de supraveghere video, sisteme de supraveghere radar. Menţionăm în context, că la Marea Neagră este instalat un sistem extrem de complex de supraveghere, sistemul SCOMAR care, în urma evaluării făcute de experţii SchEval ai Comisiei Europene, a devenit un exemplu de bune practici care poate fi urmat şi de alte ţări.

În privinta frontierelor aeriene, aeroporturile Otopeni şi Timişoara, vor deveni pană la sfarşitul acestui an aeroporturi la standarde Schengen. Aceasta înseamnă că fluxurile de pasageri pentru zborurile Schengen, respectiv non-Schengen vor fi complet separate. Dacă aeroportul Timişoara este un aeroport mic şi acest lucru se poate face prin delimitarea pe un singur culoar a celor două fluxuri, în aşa fel încât ele să nu se intersecteze în niciun fel, la aeroportul Otopeni a fost necesară construirea unui terminal separat. Spre sfârşitul anului 2010 vor fi revizitate ambele aeroporturi (Otopeni şi Timişoara), având în vedere că la momentul noiembrie 2009 lucrările de constructie a terminalelor necesare pentru separarea fluxurilor de pasageri nu erau finalizate.

În afara securizării frontierei externe a Uniunii Europene, procesul de implementare a cerinţelor tehnice pe care le solicită standardele Schengen a determinat realizarea infrastructurii necesare pentru cooperarea poliţienească. Această infrastructură, va asigura oricărui poliţist din orice comună, de la orice post de poliţie din România, accesul la Sistemul Informatic Schengen (SIS). Pentru aceasta, va avea la îndemână un computer conectat la SIS, prin intermediul căruia va putea să facă verificări sau să introducă semnalări, care apoi sunt preluate în SIS.
Prin urmare, realizarea infrastructurii de comunicaţii radio şi de transmisii date cu obiectivul interconectării într-o singură platformă a structurilor de poliţie locale, a structurile de poliţie de frontieră şi cele ale Oficiului Român de Imigrări, va oferi posibilitatea introducerii alertelor sau efectuarea verificărilor în bazele de date în timp real.

În prima linie însă nu se află poliţiştii din ţară şi nici cei de la frontierele terestre, maritime sau aeriene ale României, respectiv ale spaţiului Schengen, începând cu martie 2011: avangarda este asigurată de personalul cu atribuţii consulare de la oficiile consulare ale României din întreaga lume. Aducerea la standarde Schengen atât a bazei materiale căt şi a resursei umane, a presupus în acest caz, implementarea sistemelor de emitere a vizelor a procedurilor conforme cu Codul Comunitar de Vize (CCV), pe de o parte, precum şi pregatirea personalului pentru utilizarea noilor sisteme în condiţii similare de lucru, siguranţă şi integritate cu personalul consular al altor ţări membre Schengen.

În afară de aceasta, există o preocupare permanentă pentru cooperarea la nível consular cu ţările deja membre Schengen, dar nu numai .

NATO, UE, Schengen
Este de remarcat că încă de la finele anilor ’90, prestigioase think-tank-uri din Europa şi Statele Unite ale Americii, au dedicat energii şi resurse pentru a modela scenarii posibile ale evoluţiei raporturilor dintre nevoia de stabilitate statală şi nevoia de prosperitate economică a naţiunilor cu idealuri democratice din această parte a lumii.
În esenţă, preocuparea faţă de evoluţiile membrilor noi ai Uniunii Europene după momentul aderării acestora, a suferit evoluţii de la un val de aderare la următorul, însă constanta reticenţelor motivate economic în principal, a fost locul comun al politicilor şi regulamentelor UE.
Într-o atare situaţie, ţările din Europa centrală şi de est au fost atât de preocupate să-şi proiecteze propriile transformări mult timp după căderea zidului Berlinului, încât au pus frământările globale şi uneori şi regionale pe un loc secund. Din această cauză, regiunea Europei Centrale şi de Est n-a oferit decăt rareori un raspuns propriu, consistent şi unitar la problemele continentului european sau ale celor privind spaţiul euroatlantic.

Perspectiva aderării mai întâi la NATO şi apoi la Uniunea Europeană a determinat în cazul României ca dealtfel şi în cazul altor ţări proaspăt intrate la acea vreme în familia europeană, câteva clarificări în ceea ce priveşte reconsiderarea propriilor poziţii într-un context nou. Aceste ţări au început să urmărească evoluţia pe plan global a raporturilor dintre diferitele zone politice, economice, culturale, religioase, pentru înţelegerea semnificaţiei schimbărilor şi decriparea acestora altfel decât până în 1989.

O a doua modificare plecând de la aceeaşi certitudine a aderării la vremea respectivă la Uniunea Europeană, a fost o mai intensă colaborare în cadrul zonei central europene, ignorată de multe ori în detrimentul cunoaşterii preponderente a unor zone mai îndepărtate. Acest fapt a ajutat de multe ori întreaga regiune să cristalizeze puncte de vedere comune sau cât mai apropiate, fapt destul de rar întâlnit la începutul anilor ‘90. Aderarea rând pe rând a ţărilor din acest spaţiu la NATO şi UE a creat acestora, în noua calitate datoria şi dreptul de a participa la deciziile pe care le iau aceste mari structuri de putere.

Istoric vorbind, printre responsabilităţile cele mai importante asumate de România în calitatea de membră NATO a fost şi rămâne imensa contributie pe care a adus-o în operaţiuniile internaţionale în Balcani, Irak şi în Afganistan. Prin aceste contribuţii, România şi-a consolidat poziţia şi a câştigat un potenţial tot mai puternic nu numai referitor la contribuţia în cadrul NATO şi UE şi în comunitatea internaţională, dar mai ales relativ la contribuţia la propria securitate şi stabilitate.

Reconfigurarea unor poziţii care erau în responsabilitatea aliaţilor din nordul Europei spre cei din sud, pentru a fi mai aproape de zonele de conflict din Balcani, a fost o mişcare strategică urmată în perioada de după includerea României ca membru cu drepturi depline a Alianţei Nord Atlantice, la 29 martie 2004, de repoziţionarea lor chiar mai spre est.

Actualitatea confirmă îndeplinirea obiectivelor asumate de atunci şi până în prezent: să nu uităm că ne aflăm în plin proces al negocierilor romano-americane, referitoare la sistemul NATO antiracheta. Ultima rundă de negocieri de pe 17 septembrie curent de la Bucureşti, a asigurat perspectiva ca pana la summitul de la Lisabona, România să avanseze spre un stadiu final al acestui proiect .

Echilibrul dintre Europa şi SUA, este o problemă a tuturor ţărilor din regiune şi România a reuşit în bună măsură să catalizeze şi să coaguleze iniţiative regionale cu impact pozitiv asupra acestui echilibru.

Patru aspecte defininesc în prezent poziţia României în această ecuaţie:

Primul este apartenenţa la NATO şi UE: oricât de puternică a fost poziţia României datorită stabilităţii interne şi apartenenţei la NATO – incluzând aici şi participarea la operaţiuni internaţionale – România a avut odată cu intrarea în UE o poziţie mai puternică şi un rol mai important.

Al doilea aspect îl reprezintă orientarea energică, proactivă către est, către noile frontiere ale NATO în Europa: zona Mării Negre, zona Mării Caspice, Caucaz, Ucraina. Acestea sunt ţările faţă de care SUA are o percepţie de “noi frontiere ale democraţiei”, însă pentru Romania nu sunt doar frontiere ci chiar graniţe ale căror grad de permeabilitate determină securitatea ţărilor membre Schengen şi în ultimă instanţă ale Uniunii Europene.

Al treilea aspect, cu semnificaţie strategică, este legat de infrastructură: comunicaţii, transporturi, care trebuie dezvoltate în Romania. Deşi este de multe ori tratată ca o prioritate internă, ale cărei evoluţii trezesc adesea pasiuni politice partizane aceast aspect este o prioritate regională şi odată cu aderarea la Spaţiul Schengen va trebui tratată ca atare.

Al patrulea aspect îl reprezintă efectul pozitiv de care trebbie să beneficieze cetăţenii români. Acesta este un lucru foarte important în masura în care toate guvernele au responsabilitatea să explice motivele pentru care fac ceea ce fac. Dacă această componentă de comunicare despre NATO, UE, operaţiuni internaţionale (economice, politice sau militare) ar fi fost subsecvantă strategiei de guvernare în sine pentru a explica de ce aceste poziţii au fost importante fiecare la vremea ei, susţinerea publică pentru aceste operaţiuni ar fi putut determina o atitudine comunitară de implicare şi de asumare.

Apropiata aderare în martie 2011 a României în tandem cu Bulgaria la Spaţiul Schengen este pe de o parte rezultatul eforturilor pentru îndeplinirea condiţiilor de aderare.
Pe de altă parte este reafirmarea încrederii forurilor de la Brixelles în capacitatea României de a furniza securitate nu doar în regiunea Europei Centrale şi de Est, ca până acum, ci tuturor celor 500 de milioane de cetăţeni ai Europei.
Un alt statut, o altă provocare.

Aderarea României, o certitudine (necesară) pentru UE

Cum politicile de securitate ale Europei îşi au izvorul în nevoia de îndeplinire a obiectivelor specifice ale Uniunii Europene iar consistenţa lor vine în bună măsură din lecţiile învăţate în urma zbuciumatului deceniu ’90, putem afirma fară teama de a greşi ca Spaţiul Shengen este un spaţiu de securitate menit să asigure buna guvernare, pacea socială şi dezvoltarea economică susţinută, cu precădere în contextul crizei mondiale, încă în curs.
Atingerea obiectivelor de securitate are ca factor catalizator cele trei deziderate enumerate si nicidecum invers.
Aceasta este perspectiva din care a fost abordată permanent de către România şi Bulgaria integrarea în Spaţiul Schengen cu tot efortul logstic şi de resurse umane menţionat în treacăt mai sus.
Pe de altă parte, nevoia de predictibilitate a evoluţiilor în ceea ce-i priveşte pe toţi membrii UE, membrii prezenţi sau viitori ai Spaţiului Schengen, a determinat organizatii prestigioase precum Chatham House , spre exemplu, să iniţieze studii privind extinderea spre est a arealului tratatului de la Schengen.
Aceste studii devenite in scurt timp din scenarii, elemente de fundamentare a politicilor de securitate europeană şi nu numai, au determinat în bună masură reacţii în mediile de decizie la nivel European.
În contextul acestor politici, principiul predictibilităţii, atăt de apreciat la nivelul tuturor instituţiilor europene de la Bruxelles, asigură certitudinea că nici de această dată nu va fi altfel: România şi Bulgaria vor adera la termen la Spaţiul Schengen.
Solutile la problemele pe care unii membri ai UE încearcă să le rezolve rapid cu acest prilej, conexându-le artificial la procesul de aderare a tandemului Româna – Bulgaria la Spaţiul Schengen, vor veni cu siguranţă, doar dacă atenţia tuturor se va concentra asupra lor, cel puţin la fel de mult ca şi în cazul primirii de noi membrii în rândul ţarilor membre Schengen.