La finalul lunii mai, ministrul Agriculturii a pledat pentru folosirea oii ca brand de țară, argumentând că „oaia este o statuie vie”. Ministrul și-a argumentat afirmația spunând: „Uitați-vă dumneavoastră în orice parte a țării cât de frumos este acest animal pe pășunile verzi ale țării românești”. 

Așa se văd lucrurile din scaun. În realitate, unele pășuni verzi sunt înfrumusețate de lâna lăsată în bătaia vântului sau de laptele aruncat pentru că este mai ieftin decât un litru de apă. 

La târgul agricultorilor Indagra, ținut la București în octombrie, i-am întâlnit atât pe ciobanul pesimist, dar și pe cel optimist. Pe amândoi îi motivează pasiunea pentru oi, dar așteaptă, fiecare în felul lui, ca munca să le fie respectată și plătită. 

Marin Ciobanul: Cum să îmi meargă afacerea când primesc 70 de bani, în timp ce un litru de apă costă 2 lei 

Haz de necaz, ironie și auto ironie, deznădejde. Ciobanul român poate să fie și trist pentru că zice el, munca nu îi este apreciată. Pe ciobanul Marin l-am cunoscut la Indagra și pentru el afacerea cu oi nu este deloc una care să îi aducă bucurie. I-am văzut mâinile mari, brăzdate de muncă, i-am ascultat nemulțumirile, i-am înțeles tristețea. Anul trecut avea 1.000 de oi. În primăvară a vândut jumătate pentru că afacerea nu mai este rentabilă. Prețul materiei prime - lână, lapte, este atât de mic, încât ciobanul nu poate trăi din păstoritul oilor.

La marele târg de la București, Marin a venit cu câteva oi, o iapă de rasă românească cu mânz și câțiva puiuți de câini ciobănești. Nu să vândă, neapărat, ci să arate lumii ce animale frumoase are. De loc e dintr-o comună din județul Argeș, este cioban din tată în fiu, dar astăzi este dezamăgit.

„Să știți că ciobanii nu s-au pricopsit vreodată. Mândria nostră și avuția noastră sunt turmele, oile. Să îmi arate și mie cineva un cioban care și-a cumpărat elicopter. Noi nu mai avem loc să mai vindem nimic, peste tot în toate piețele e plin de negustori. Ați mai văzut dumneavoastră vreun producător în piață?”, întreabă, retoric, ciobanul.

Despre evoluția comunității, ciobanul nostru tot pesimist vorbește. „Nu văd nicio evoluție. Eu am fost plecat din țară, dar dacă îmi spunea cineva că vom ajunge aici, nu mai veneam. Rămâneam acolo și îmi vedeam de treabă. Acum nu mai pot pleca pentru că am investit niște bani aici în țară, am cumpărat niște animale, am luat ceva pământ și acuma mi-e greu, nu mai am cu ce să o iau de la capăt”, ne împarte oful, ciobanul argeșean. 

Dar dincolo de orice, durerea ciobanilor este prețul extrem de scăzut al laptelui. „Am acasă 30 de vaci. Nu le-am mai muls de 4 luni pentru că pe un litru mie îmi dă 70 de bani, în timp ce un litru de apă costă 2 lei. Dacă mă apuc să forez în curte și să scot apă bună de îmbuteliat, am mai mult profit decât dacă vând lapte proaspăt”, conchide ciobanul. 

Ciobanul Tudorică: Eu nu vreau să evoluez dintr-o dată, fără să muncesc 

1.100 de oi, câțiva măgari și câini ciobănești de nădejde. Asta este averea, dar și afacerea lui nea’ Tudorică din comuna Balta Doamnei, județul Prahova. Este singurul oier din zonă, comuna dezvoltându-se mai mult pe creșterea și cultivarea legumelor. L-am întâlnit pe nenea Tudorică tot la Indagra, unde a venit să le arate orășenilor, dar și posibililor parteneri de afaceri, animalele lui. 

Comuna Balta Doamnei se află la vreo oră de mers cu mașina, de București. Pe vremuri, așezarea se numea Curcubeul Doamnei și făcea referire la doamna Elina, soția lui Matei Basarab, care avea aici bălți și heleștee cu pește. În anul 1889 comuna Balta Doamnei este oferită regelui Carol I, fiind unul dintre cele 12 domenii ale Coroanei. Localnicii sunt oameni muncitori și au înțeles că dacă muncesc și își dau interesul, pământul rodește și animalele se înmulțesc și dau produse de calitate. Nu este raiul pe Pământ, dar localnicii știu că nimeni nu vine să facă treabă în locul lor. Cât despre accesarea de fonduri europene, se pare că sunt încă mulți pe care îi sperie birocrația și raportarea banilor. 

„Să știți că am luat în calcul să accesez și fonduri europene, dar m-am răzgândit. Eu vreau să dorm liniștit cu capul pe pernă. Eu consider că dacă primești bani, așa, de undeva, ai o grijă. Mai ales că pui semnătura, iar dacă vine cineva în control și nu corespunde, nu se întâmplă ceva frumos. Așa, știu că eu dorm liniștit pe perna mea, îmi văd de oile mele, mai avem și subvențiile astea, ne mai ajută și statul. Eu zic că este cel mai bine așa!”, este de părere ciobanul Tudorică. 

Optimismul din unele localități parcă nu ține seama de prea multe. Oamenii din astfel de așezări știu că doar prin muncă vor reuși, statul și Dumnezeu au și ele rolul lor, dar munca este cea care dă tonul. Lucruri de îmbunătățit vor fi mereu, dar important este că localitatea evoluează. „Eu nu vreau să evoluez dintr-o dată, fără să muncesc. Iar dacă mâine-poimâine vreau să îmi cumpăr un bun, știu că e pe muncă cinstită”, concluzionează nea’ Tudorică. 

Oaia, acest "animal care ne străbate istoria ca un fir roșu", cum spun autoritățile, a redevenit celebră odată cu declarațiile ministrului Agriculturii, Petre Daea. „Oaia a unit generații, oaia a populat muntele. Oaia a dat mâncare și ne-a îmbrăcat, oaia a dezvoltat industria lânii, oaia a creat localități, a generat comune, uitați-vă în Sibiu, oaia a sudat generațiile, tata cu fiul, bunicul cu nepotul”, susținea, în luna mai, ministrul Agriculturii.

În realitate, o vorbă din bătrâni zice că „dacă ai turme mari de oi, ai și turme de nevoi”.