Guvernul francez intenționează să aloce 100 de milioane de euro pentru dezvoltarea producției interne de proteine ​​vegetale. Motivația deciziei are la bază mai degrabă considerente de ordin comercial decât de protecție a mediului, scrie EURACTIV.fr.

Președintele francez Emmanuel Macron susține de mai mult timp ideea dezvoltării producției de proteine ​​vegetale din țară. A spus-o la summitul G7 din Biarritz din august 2019, la Salonul Internațional Agricol de la Paris, din ianuarie 2020, precun și în timpul discursului său televizat din 12 martie anul acesta.

O strategie care are ca scop diminuarea importurilor franceze de proteine ​​vegetale este în cele din urmă prezentată și 100 de milioane de euro ar urma să fie alocate producției de proteine vegetale.

Această sumă ar trebui să facă posibilă „construirea suveranității noastre alimentare” prin „reducerea importului de proteine ​​destinate creșterii animalelor”, potrivit unui comunicat de presă al guvernului.

Producția europeană a scăzut

Rapița, soia, floarea-soarelui, fasolea, leguminoasele: fermierii folosesc multe proteine ​​vegetale pentru a-și hrăni animalele și a asigura un bun randament al acestora. UE importă aproape 17 milioane de tone de proteină brută în fiecare an, potrivit raportului Comisiei Europene din 2018 privind dezvoltarea proteinelor vegetale.

Dintre aceste importuri, 13 milioane sunt pe bază de soia, al cărei conținut de proteine ​​face ca această plantă să fie un furaj esențial pentru fermele de porci, bovine și păsări.

Deși Franța este una dintre țările europene care produc cele mai multe semințe oleaginoase - în special semințe de rapiță și floarea soarelui - independența sa este departe de a fi asigurată, relatează EURACTIV.fr.  

Rapiță, boabe de soia, floarea soarelui, fasole, leguminoase: crescătorii folosesc multe proteine ​​vegetale pentru a-și hrăni animalele și a le asigura randamentele. Conform raportului Comisiei din 2018 privind dezvoltarea proteinelor vegetale în Uniunea Europeană, blocul importă aproape 17 milioane de tone de proteină brută în fiecare an.

13 milioane sunt fabricate din soia, al cărei conținut de proteine ​​îl transformă în alimentul esențial pentru fermele de porci, bovine și păsări. În timp ce Franța este una dintre țările europene care produc cele mai multe semințe oleaginoase - în special rapiță și floarea-soarelui - independența sa este departe de a fi atinsă. În 2018, trei milioane de tone de făină de soia au fost importate în Franța. În ciuda a aproximativ 400.000 de tone de soia cultivate în Franța, aproape 600.000 au fost importate din Brazilia, Statele Unite ale Americii și Argentina, printre altele.

Maeștrii în trecut ai cultivării semințelor oleaginoase, cultivatorii americani oferă semințe și făină la prețuri excelente. Confruntați cu semințele americane modificate genetic, capabile să reziste celor mai corozive insecticide, fermierii francezi se luptă să facă față, în contextul reglementărilor europene. "Soia argentiniană, lintea canadiană și indiană sau făina de soia americană sunt departe de a se conforma standardelor europene de producție”, spune Jean-René Menier, fermier din Morbihan, membru al Federației franceze a producătorilor de semințe oleaginoase și proteine.

„În Franța, nu ne mai putem permite să ne vindem culturile atunci când respectăm deja reguli de producție extrem de stricte. " adaugă acesta.

Suveranitate națională, probleme de mediu, provocări pentru sănătate: argumentele pentru dezvoltarea unei culturi europene de proteine ​​vegetale nu lipsesc. Dar chestiunea este una titanică, întrucât Europa rămâne în urmă.

Dedesubturile acestei dependențe europene de importurile americane ascund motive istorice și ani lungi de negocieri comerciale. După cel de-al doilea război mondial, în timpul negocierilor GATT (strămoș al OMC) privind tarifele vamale și comerțul, a apărut o specializare a țărilor agricole: americanii, proteine ​​vegetale, europenii, culturi de cereale.

În timp ce cultura rapiței și floarea-soarelui s-a dezvoltat treptat în anii 1970, Europa este în continuare cu mâinile și picioarele legate în competiția cu giganții americani.

Decalajul s-a mărit și mai mult după acordurile Blair House din 1992, când Washingtonul a obținut plafonul pentru zonele europene dedicate soia, rapiței și floarea-soarelui la 5,1 milioane de hectare. Mult sub nevoile vechiului continent. 

Departe de revoluția verde

Mai târziu, în timpul pandemiei globale, statele europene au realizat riscurile pe care le prezintă dependența de importurile străine. În cadrul Consiliului informal al miniștrilor agriculturii din 1 septembrie, ministrul francez Julien Denormandie a acordat un punct de onoare „suveranității alimentare europene”, care trebuie să treacă prin „asigurarea aprovizionării și dezvoltarea „autonomia strategică a sectoarelor precum proteinele vegetale”.

În așteptarea unei strategii europene, planul francez pentru proteine ​​vegetale a fost bine primit. „Suntem încântați, pentru că îl așteptăm de multă vreme”, își amintește Jean-René Menier, care propune să stabilească acorduri-cadru, punând în legătură fermierii din câmpiile din centrul Franței cu fermierii bretoni: „Ei produc și ceilalți cumpără. Toată lumea ar ieși în avantaj. "

Dezvoltarea unei producții naționale și fără OMG de proteine ​​vegetale ar putea scuti fermierii care cumulează dificultăți economice și provocări climatice. Dar este oare o măsură ecologică? Samuel Dugas, crescător de vite în Ille-et-Vilaine, își exprimă îndoiala: „Reducerea importurilor noastre străine nu este în sine o inițiativă proastă. Dar pentru cine vom produce aceste proteine ​​vegetale în Franța? Pentru creșterea intensivă, fără sol, care necesită un conținut de proteine ​​excepțional pentru a obține randamente astronomice. Reducerea importurilor de proteine ​​vegetale e una, dar dacă este vorba de a încuraja un sistem de producție care ne distruge apele și pământul, fără ca măcar să fie asigurat un salariu decent fermierilor, pentru mine nu face sens. "