Am întrebat-o pe Daniela Vișoianu, președinte al Coaliției pentru Educație și mamă a trei copii, cum facem să îi învățăm pe copii nu doar să dea „Like" la ceea ce se întâmplă în cetate, ci să se și implice.

Daniela Vișoianu, președinte al Coaliției pentru Educație, dezvoltă proiecte în cadrul Asociației C4C - Communication for Communit și este lector doctor asociat la Facultatea de Sociologie a Universității din București. Prin firma pe care o deține, Forum Group, se implică în proiecte educaționale, sociale, culturale și de sprijin pentru dezvoltarea rurală, prin consultanţă, parteneriate, schimburi de experienţă.

Este și mamă a trei copii.


Prin prisma expertizei și practicii din educație, precum și în calitate de părinte, am întrebat-o, în esență, cum ajungem cu adevărat la copii cu lecția de educația civică.

EURACTIV.ro: Stimată Doamnă Vișoianu, vă urmăresc postările și, cu riscul de a aborda subiectul dintr-o latură prea personală, m-a impresionat mărturisirea dvs. recentă pe contrul dvs. de Facebook:

Am crescut trei copii.
Fără grupuri de whatsapp, cărți, articole și cursuri de parenting. Ba chiar, la numărul unu, am început aventura cu scutece de pânză care se spălau. I-am crescut dupămintea mea de femeie prea tânără și cam singură în Bucureștiul anilor ‘90.
Am crescut trei copii.
Am făcut față cu greu tentației de a-l crește și pe tatal lor.
În fiecare an am sperat că va deveni mai ușor.
În fiecare an devine tot mai greu.
Am crescut trei copii.
Peste câțiva ani, generația de mame de pe bloguri va avea copii adolescenți și va scrie „viralele” aferente. Și eu iar o să regret că lucrurile care contează au venit la mine, să le traiesc pe propria piele, mai devreme decât sunt acceptate social.

Am crescut trei copii.”    

EURACTIV.ro: Vă întreb, în primul rând în calitatea dvs. de părinte, în contextul în care generația tânără este sub asaltul a tot felul de experimente educaționale, cât este de important să ne regăsim reperele?

Daniela Vișoianu: Este esențial ca fiecare copil să aibă reperele potrivite vârstei. Să știe la ce este bun și cine este, care îi sunt superputerile. Cred că această creștere a incidenței problemelor de sănătate mintală la copii și la tineri, are legătură cu faptul că ei nu au suficiente experiențe de muncă, învățare și viață care să le structureze identitatea. Generația copiilor noștri este o generație „prețioasă” – puțini copii, puțini creștini, crescuți în bogăție și siguranță, copii pentru care noi, ca părinți, am vrea un viitor perfect, fără ca ei să se călească trecând prin vreun fel de suferințe. Ori esența copilăriei, creșterii ar trebui să fie „încercarea”: a minții, a puterii, inclusiv fizice.

Sunt mulți termeni aduși în discuție: reziliența, perseverența, caracterul (ca traducere pentru grit, engl.). Însă, așa cum spune un profesor de al meu, singurul lucru major care s-a întâmplat în ultimii zeci de ani este înțelegerea pe care o avem asupra creierului, dată de neuroștiință. Educația a fost mereu în căutarea unui sens, permanent revine la teme anterior dezbătute – cum este cea a nevoii actuale de readucere în educație a valorilor. Pe lângă neuroștiințe aș adăuga la nevoi de integrare un răspuns adecvat pentru golul lăsat de separarea omului de natură, de actul de producere directă a hranei și lucrurilor necesare. A trecut prea puțin timp – vreo sută de ani, de la momentul în care 90% din populația globului muncea pentru producerea hranei...

EURACTIV.ro: Cât este de important pentru copiii de azi să înțeleagă ceea ce se întâmplă în societate? Dacă îmi permiteți un comentariu, tendința de a fi hrăniți (intelectual) cu tot felul de prostii se simte la tot pasul. Ei singuri aleg să își pertube atenția la primul bip al telefonului și e greu pentru destui să rămână concentrați, să aibă putere să continue, să tragă din greu. Facilul e la ordinea zilei, la fel ca instantul, la fel ca tot ceea ce e la îndemână și se obține cu un „touch”.

Daniela Vișoianu: Ca părinte, eu am mare încredere în capacitatea omenirii de a inventa, de a compensa – am văzut periodic jocurile „în vogă” pe care le aleg copiii – de la kendama, până la isteria cu „slime”-ul de acum, care oferă posibilitatea copiilor să testeze, să potrivească cantități, să își folosească mâinile – o practică bună pentru „lucratul” degetelor folosite tot mai puțin la scris și munci manuale prin casă. Copii au nevoie experimentare și încercare. Au nevoie de contexte în care să muncească și să își testeze perseverența și efortul. I-am văzut pasionați, cu privirea plină de lumină, în continuare interesați de zăpadă, de noroi, de mare, de pictură, de sport, de ceilalți copii, de lecturi potrivite.

Și îi văd în continuare fericiți atunci când fac lucruri în familie. A face lucruri în familie înseamnă un context bun de învățare – imaginați-vă că spălați vasele, e o reclamă în fundal, la televizor, și copilul întreabă: „ce înseamnă colesterol?”. Cum reacționezi ca părinte, dacă nu ai la îndemână răspunsul? Orice părinte ar merita să știe că aceala este un moment de aur pentru învățare – îndemnarea copilului către dicționar, să îi citească și lui, pentru că a uitat sau nu a știut de fapt niciodată. Mai simplu, îi poate spune: „deschide google, caută, citește-mi și mie.” Și după, continuă întrebând dacă e o legătură între ce a citit și faptul că bunicului, care are inima mai bolnavă, i-a spus doctorul să mănânce mai puțin gras? Învățarea, din familie și școală, trebuie să fie relevantă pentru copil - dacă lui i se pare interesant, provocator, telefonul devine un accesoriu moderat utilizat.

Ce mai este cetatea?

EURACTIV.ro: Pentru o profundă înțelegere a mersului societății, cât de multă nevoie avem să ne întoarcem la baza înțelegerii profunde a felului în care e organizată cetatea? Cum facem să ne întoarcem la Platon?

Daniela Vișoianu: Mă tem că nu ne mai putem întoarce la Platon. Și nici Platon nu cred că ar fi de acord să revenim la realitatea zidului alb pe care erau proiectate umbrele de lumina focului.

Mai înainte de a înțelege cum este organizată cetatea ar merita să știm „ce mai este cetatea”, în contextul conexiunilor virtuale. Iar înțelegerea a ce reprezintă astăzi cetatea în care noi trăim, începe cu înțelegerea a cine suntem noi. Ori înțelegerea acestei „identități” le este refuzată copiilor în școală. Nu e nicio rușine să fie săraci. Nu e nicio rușine să se fi născut la țară. De la „nu e nicio rușine”, până la „e valoros, sunteți valoroși, inclusiv prin faptul că v-ați născut la țară” e o distanță pe care nu o pot acoperi părinții. Părinții, cei vrednici, cei mai mulți dintre ei, se vor strădui să obțină meditații cu profesori care să le ajute copiii să plece la oraș, la un liceu bun, să devină și ei oameni. Cu facultate. Devenirea nu este potrivită măsurii fiecărui copil, ci arată ca o garderobă cu modele și constructe sociale, din care unele haine poate li se vor potrivi și copiilor noștri.

Orice copil merită șansa să practice integritate
și alte valori care dezvoltă cetatea 

Una dintre neputințele noastre, la Coaliția pentru Educație, este că nu reușim să transmitem mai clar următoarele: copiii nu trebuie separați în licee printr-un concurs la română și matematică. Sunt copii „buni” care ar fi fericiți să facă o profesională de electricieni sau de mecanici. Sunt copii care au tot ce le trebuie să își coasă costumul de bal. Și, în ritmul lor fericit, împliniți de faptul că au o identitate profesională certă, vor deveni ingineri, cercetători, inventatori.

Această identitate le permite de foarte devreme să practice valorile în care cred – un tânăr care „știe meserie” va intra mai greu în combinații și descurcăreli – pentru că nevoia lui nu va mai fi de supraviețuire, ci de dezvoltare, de creștere. Pe scurt, orice copil merită șansa să practice integritate (și alte valori care dezvoltă cetatea) între 15 și 23/24 de ani - atunci când cortexul lui ajunge la o fomă rezonabilă de autocontrol.

E foarte posibil ca noi să fim în peștera lui Platon

EURACTIV.ro: În ce măsură aveți impresia că un anume surogat de tehnologie (mă refer la aplicații facile, care dau copilului impresia că utilizează tehnologia, când, de fapt, e invers - vorbim instant pe whatsapp, mess, dar nu comunicăm; sunăm în orice moment vrem, dar e greu să planificăm ceva; obținem totul pe loc din mediul virtual, dar avem puțină răbdare în a ne documenta)?

Daniela Vișoianu: Dacă mă întorc la începutul interviului - mi se poate reproșa că nimeni nu mai are nevoie să cultivăm pământul folosind plugul tras de boi. Și că, din punct de vedere economic, plus demografic, ar fi o utopie să tânjim după acele vremuri. Oricât de mult ar ajuta la construirea unui caracter puternic, nu-i așa?

Tehnologia este o realitate a vremurilor pe care le trăim. Deja s-a născut generația care, atunci când se confruntă cu o problemă, prima soluție la care recurge este să caute pe net o aplicație potrivită și să o descarce în telefon - să fie la îndemână data viitoare când se va confrunta cu aceeași problemă.

În felul acesta este anulată întreaga valoare a unei direcții majore în pedagogie - învățarea prin rezolvarea de probleme. Ei bine, întrebarea este: cine are o problemă cu tehnologia? Copiii? Sau părinții și profesorii lor?

Și mai ales, reprezentările noastre despre cum ar trebui să arate învățarea, amânarea recompensei, munca peseverentă? Doar „tinerețea” acestor ultime descoperiri ne scuză pentru lipsa de acceptare și integrare în educație - în fapt, e foarte posibil ca noi să fim în peștera lui Platon, cu fața la perete - reprezentarea trecutului sigur, cunoscut, care nu ne mai poate oferi surprize.

EURACTIV.ro: Pe aceeași idee, cum se pot raporta copiii la adevăratul înțeles al mersului cetății, când unii dintre ei sunt în acest iureș permanent de watsapp, mess, cine e mai tare în jocuri, cine e mai activ în comunicări instant etc? Cine ar trebui să îi păzească, cine ar trebui să fie gardienii care să îi țină ancorați în realitate, să înțeleeagă societatea și mersul ei, să se poată feri de capcanele ei facile?

Daniela Vișoianu: Nimeni nu ne poate păzi de greșelile noastre, dar - fără mentori și modele alături -, vom rata învățarea și vom repeta greșelile.

Acest iureș permanent are nevoie să fie pus, din când în când "pe hold” (în așteptare). Iar maestrul care poate transfera practica reflecției, a gândului critic, a îndoielii despre credințele noastre, este Profesorul.

Cel ales inițial dintre cei mai buni tineri, cei mai studioși, bine pregătiți inițial pentru a deveni profesori, susținuți pentru a continua să învețe și să fie la zi, potriviți cu generațiile noi pe care le primesc. Copiii, ai României și nu numai, merită să îi aibă în sala de clasă pe cei mai buni dintre noi.

Părinți care nu stau pe telefon în timp ce se joacă (zic ei), cu copilul

EURACTIV.ro: Printr-un proiect de educație civică, am creat un personaj – un roboțel – care simbolizează nu doar avansul tehnologic. Acestui roboțel i-am atribuit umanitate, umanitate copilăroasă și o dorință de a nu lăsa lucrurile așa. De câte ori se consideră nedreptățit de societate, el vrea să se implice. În ce măsură îi mai simțiți pe copii, pe tineri implicați și, dacă da, cum le cultivăm această dorință - poate, în mod necesar, ambivalentă: dacă înțelegi mersul cetății, ca pas al doilea, cum ai dori să te implici?

Daniela Vișoianu: Poate nu răspund direct la întrebare: un copil care este prezent este un copil implicat. Un copil prezent este un copil care crește într-o familie în care părinții nu sunt simpli furnizori de servicii - de îngrijire, de alimentație, de sport, de spălat vasele, de vacanțe. Părinți prezenți înseamnă părinți care își recunosc emoțiile, se conțin, fac alegeri potrivite, reușesc să funcționeze în echilibru între profesie și familie. Da, părinți care nu stau pe telefon în timp ce „se joacă”, zic ei, cu copilul. Însă prezența aceasta este grea, cere multe resurse, multă putere interioară, maturitate.

Ea este echilibrată de „singurătate” - cum ne conținem când suntem singuri, fără „umbre” care să pară că ne dau sens, atunci când punem pauză la iureș. Pe scurt, față de întrebare: un copil care știe să fie prezent, știe să facă parte din mersul cetății, este un copil care va reacționa, conectat, la ceea ce se întâmplă, adică va fi implicat. Pentru că practica lui de a găsi sens, implicare, nu îi mai „permite” să fie indiferent.

EURACTIV.ro: Am mers cu filmulețe animate RULO[1] de educație civic-juridică în școli din rural, unde copiii s-au dovedit avizi de informație. Sunt foarte curioși și vor să afle mai mult. Nu am experimentat filmulețele în școlile din urban, cu siguranță, există aceeași dorință de înțelegere și în acest spațiu. Vă întreb de data aceasta în calitatea dvs. de expert educațional: cât este de important să îi facem pe copii cetățeni?

Toți copiii devin cetățeni, cu drepturi egale și cu drept de vot. Ce fel de cetățeni? Eu personal îmi doresc să devină cetățeni fericiți, care să aibă o viață de calitate. Ori o viață de calitate, printre alți oameni, nu pustnic în pădure, înseamnă o sumă de alegeri potrivite ție. Cum înveți să faci alegeri potrivite? Prin profesorii, părinții și contextele de învățare care te stimulează. Ca aceste filme propuse de voi. Ca dezbaterile cu subiecte care să îi provoace pe elevi. De exemplu, dacă e bine ca bărbatul de la marginea satului, care a luat repetat din pădure uscături să facă focul, neavând bani de lemne, să facă sau nu închisoare. Eu cred în școală și am încredere în profesori. Mai rămâne să facem cumva, cu toții, ca și profesorii să aibă încredere în ei. Inclusiv să fie buni cetățeni, să fie integri, să nu accepte furtul și copiatul, să fie obiectivi în evaluare ș.a. – adică să practice valorile pe care le predică.

EURACTIV.ro: RULO nu se lasă descurajat și luptă pentru drepturile lui, dar cum ar putea un roboțel să îi facă pe alții să se implice și ei? Credeți că există o apatie sau din contră?

Daniela Vișoianu:

RULO nu are cum să ajungă în fiecare sală de clasă, în fiecare zi. Nimic nu doare mai mult în educație decât un cadru didactic căruia nu îi pasă.

Apatia lui va condiționa apatia unei clase de copii, sau a mai multora. Poate că voi vedea, curând, un sistem de ieșire voluntară din educație a celor care nu sunt potriviți la catedră. Mie mi se pare onorabil să aibă chiar o compensație financiară – ca stat este mai ieftin să scoți pe cineva de la catedră astfel, decât să îl menții, generație după generație.

Însă RULO pare să aibă credință și încredere că el poate – așa și noi, în profesorii care în fiecare zi aleg să contribuie, personal, la creșterea de buni cetățeni.  Am speranța ca cei care vor citi să împărtășească cu mine o credință – o școală este atât de bună pe cât sunt profesorii ei.

EURACTIV.ro: Cum trezim simțurile unei societăți amorțite adesea chiar de un prea mult de un „surogat” de tehnologie? Țin mult la acest termen, pentru că România excelează în minți strălucite care creează tehnologie, însă puțini înțeleg că a fi acolo nu înseamnă să butonezi whatsapp. În ce măsură credeți că înseamnă și să înțelegi mecanismele profunde ale funcționării societății, să te întorci la valorile de bază?

Daniela Vișoianu: Cred că societatea noastră este în primul rând „părăsită”, nu amorțită. Generația „productivă”, a celor care au migrat în alte state, în plinătatea forțelor, care au copii născuți acolo, care au știut să fie muncitori, determinați, onești, perseverenți, antreprenori, este „sângele proaspăt” al altor economii europene.

Mai cred că în multe domenii, legătura de integritate dintre tineri și generația celor în putere de decizie nu a fost transparent construită – procesul de privatizare, afacerile cu statul, corupția, au transmis mesajul că „nu contează cât muncești, cât înveți, cât de bine îți vezi de treaba ta, e întotdeauna „copilul cuiva” care îți va lua locul pe care l-ai putea merita, ca recompensă pentru munca și profesionalismul tău.”

Practic, aceste sunt cele două „magistrale” pe care s-a scurs energia de dezvoltare a României ultimilor treizeci de ani – puterea de muncă a celor care au plecat și dezamăgirile celor care au rămas și au sperat în fiecare an că vor reuși prin muncă. Oamenii își spun: „Cât de fraier sunt să rămân eu ăla integru care îmi văd de viața mea?”; „Ok, am fost eu fraier, dar copilul meu merită altă șansă.” Și tot așa. De aceea insist pentru nevoia de atenție la pragul dintre 15 și 23/24 de ani – vârste la care copiii au nevoie de modele care practică, autentic, valorile de bază la care faceți referire – adică au nevoie în rolul de profesori și șefi de „cei mai buni și mai drepți”.

Dacă au mai avut noroc și de educatoare și învățătoare bine școlite în ce înseamnă mintea copiilor și ferestrele de oportunitate pentru învățare, drumul lor e mult mai ușor. Oamenii bine construiți construiesc cetăți puternice în care adevărul este regula, nu excepția.

EURACTIV.ro: Poate cea mai grea întrebare a interviului: în ce măsură înțeleg cadrele didactice, părinții aceste aspecte și ce putem face?

Daniela Vișoianu: Putem face atât cât putem face. Mai întâi se cuvine să fim prezenți în viețile noastre, cu bune și rele.

Putem fi asumați – să reflectăm, autentic, la faptele noastre și să ne asumăm consecințele. Și putem, cu siguranță, să ne conștientizăm rolul de modele în viețile copiilor și elevilor noștri. Este nedrept și dispropoționat să le cerem copiilor comportamente pentru care noi nu avem disciplină și tărie în practica de zi cu zi.

[1]Detalii: tabloul celor 10 filmulețe animate RULO (Rule of law)

RULO (Ep. 1): Olimpiada nedreaptă

Mai mult pe EurActiv »