Amenințări rusești conjugate cu imprevizibilitatea SUA. Cum își organizează Europa reînarmarea

Acțiunile ostile ale Moscovei combinate cu amenințările Washingtonului de dezangajare îi forțează pe liderii europeni să găsească soluții, în special financiare, pentru a se apăra, notează „Liberation” (Franța).
Să ne imaginăm că pe 22 iunie 2034, la 90 de ani de la Operațiunea „Bagration” împotriva Germaniei naziste, rușii trec simultan granițele celor trei state baltice și ale Poloniei. Țările atacate solicită ajutor din partea NATO și a partenerilor lor din Uniunea Europeană de care sunt legate printr-o clauză de apărare reciprocă. Dar Statele Unite consideră că aceasta este o chestiune europeană și nu vor trimite soldați, mai ales că trupele lor au părăsit Bătrânul Continent după ce Donald Trump a considerat că eforturile locale de apărare sunt insuficiente. Dacă acest scenariu fictiv, dar nu atât de improbabil, s-ar adeveri, s-ar putea europenii apăra singuri?
În prezent ne putem îndoi de această capacitate. „Amenințarea pe care o reprezintă Rusia la adresa securității noastre trebuie luată în serios”, amintea ambasadorul Estoniei în Franța, Lembit Uibo, în urmă cu câteva zile în fața Asociației Jurnaliștilor din domeniul apărării. „Cu toate acestea, Uniunea Europeană nu este pregătită pentru o dezangajare americană”.
În timp ce Rusia sporește operațiunile de război hibrid pe continent, cei 27 de șefi de stat și de guvern, cărora li se vor alătura premierul britanic și secretarul general al NATO, se întâlnesc cu ușile închise în această luni, 3 februarie, la Bruxelles. Antonio Costa, președintele Consiliului European, a pus pe ordinea de zi pregătirea „Chartei Albe privind viitorul apărării europene, care va acoperi inițiativele comune de apărare și resursele necesare dezvoltării acestora”. Acest lucru implică „investiții suplimentare substanțiale […] pentru a reaproviziona stocurile, pentru a îmbunătăți pregătirea noastră de apărare împotriva unei game largi de amenințări – concentrându-ne pe priorități strategice și pe deficiențele critice în materie de capacități – și, în consecință, consolidarea bazei industriale și tehnologice de apărare europeană”. Decriptare.
Ar putea NATO să colapseze în cazul unui atac asupra Europei?
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este o alianță militară defensivă creată în 1949 pentru a răspunde amenințării Uniunii Sovietice. Articolul 5 al acestuia prevede că un atac împotriva unuia dintre membrii săi este un atac împotriva tuturor. NATO are un cartier general, situat la Bruxelles, structuri de comandă și infrastructură, inclusiv baze aeriene și radare, dar nu are nici armată permanentă, nici un buget propriu de apărare. Apărarea colectivă se bazează așadar pe voința și mijloacele fiecăruia dintre cele 32 de state membre ale sale. Prin solicitarea protecției de la NATO după invadarea Ucrainei de către Rusia, Suedia a oferit de exemplu potențial militar în schimbul unei contribuții semnificative a Alianței, cu o flotă de submarine și avioane de luptă Gripen JAS-39.
Conform regulilor NATO, fiecare stat membru trebuie să aloce cel puțin 2% din produsul său intern brut (PIB) apărării naționale, astfel încât aliații să aibă suficiente mijloace pentru a face față unei eventuale crize. Dedicând 3,4% din PIB-ul său enorm cheltuielilor militare, Statele Unite își asumă de facto două treimi din bugetul militar colectiv. Deciziile sunt luate în unanimitate, dar birocrația NATO este, în practică, dominată de Washington, care aliază țările mici, își impune standardele și joacă rolul de arbitru în dezbateri.
Cele 32 de armate naționale au limbi, culturi și echipamente diferite. Prin urmare, armata se antrenează în mod regulat pentru a lupta împreună pentru a-și dezvolta „interoperabilitatea”. Sunt desfășurate și operațiuni comune, precum patrule maritime în Marea Baltică și în Marea Mediterană, iar de la anexarea Crimeei în 2014, o „poliție a cerului” protejează spațiul aerian estic de incursiunile rusești. Dar fiecare stat membru păstrează controlul total asupra forțelor sale armate și decide în mod liber asupra utilizării acestora. În cazul invocării articolului 5, fiecare stat este fi liber să aleagă cu cât contribuie, și președintele american s-ar putea, teoretic, să se mulțumească să ofere sprijin logistic, politic sau economic Alianței, fără a-și angaja resursele militare. Lăsând astfel Vechiul Continent să se descurce singur.
Sunt suficiente bugetele militare ale țărilor europene pentru a le asigura apărarea?
Articolul 42.7 din Tratatul UE menționează că, „în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac armat pe teritoriul său, celelalte state membre trebuie să îl ajute și să îl asiste prin toate mijloacele aflate în puterea lor”. Astăzi, 23 din cele 27 de țări ale Uniunii Europene sunt membre NATO (Austria, Irlanda, Malta și Cipru sunt neutre, în timp ce Albania, Islanda, Macedonia de Nord, Norvegia, Turcia și Regatul Unit sunt în NATO, dar nu în UE). Misiunea „Aspides” din Marea Roșie a arătat că europenii ar putea organiza o operațiune militară în câteva săptămâni prin replicarea procedurilor NATO, dar că echipamentul lipsea pentru a securiza cu adevărat zona. După cum a afirmat premierul polonez Donald Tusk în fața Parlamentului European pe 22 ianuarie: „Dacă Europa vrea să supraviețuiască, trebuie să se înarmeze”.
Potrivit Agenției Europene de Apărare, cheltuielile militare ale celor douăzeci și șapte au ajuns la 326 de miliarde de euro în 2024, sau 1,9% din PIB-ul lor cumulat. O sumă în creștere cu 31% față de 2021, anul care a precedat războiul din Ucraina.
Dar efortul este distribuit inegal. Polonia și-a crescut deja cheltuielile pentru apărare peste 4% și intenționează să ajungă la aproximativ 5% până la sfârșitul anului. Lituania tocmai a anunțat că vizează 5% până la 6% din PIB-ul său în 2026, în loc de 3,6%, și ar putea fi urmată în acest efort de Estonia și Letonia. Șase țări depășesc cu puțin 2%, precum Franța și Suedia. Ceilalți membri, inclusiv Germania (1,5%), alocă semnificativ sub o treime din aceste cheltuieli, 102 miliarde de euro, față de 52 de miliarde de euro în 2021.
Această sumă totală, a priori impresionantă, reprezintă totuși mai puțin de jumătate din bugetul alocat de americani (886 miliarde USD în 2024). Mai mult, cifra europeană este înșelătoare, deoarece împărțirea în armate naționale duce la o dublare a resurselor (de exemplu douăzeci de modele de avioane de luptă față de șase în Statele Unite) și deci la o pierdere a eficienței: se estimează că Uniunea nu ar putea desfășura decât 10% din operațiunile armatei SUA... Această lipsă de armonizare îi costă pe europeni între 25 și 100 de miliarde de euro pe an, investiți în proiecte nearmonizate, precum proiectul german de „scut al cerului”, în competiție directă cu cele ale vecinilor lor. Prin urmare, țările europene trebuie să cheltuiască nu numai mai mult, ci și mai bine, punându-și eforturile în comun.
De acolo până la atingerea a 5% din PIB, așa cum cere Donald Trump, mai este un drum lung de parcurs, având în vedere constrângerile bugetare actuale. Și banii nu sunt de ajuns fără voință politică. „Delegarea securității noastre către Statele Unite, care au propria strategie și se află la 8.000 de kilometri distanță, nu funcționează de fiecare dată. Dacă țările europene se reînarmează, Rusia nu ne va speria. Dar pentru aceasta, Europa trebuie să învețe să ia decizii și să vorbească pe o singură voce”, subliniază o sursă militară franceză.
A început Europa să anticipeze nevoile?
Din 2022, toată lumea a devenit conștientă de necesitatea reînarmării. În iunie 2024, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, estima că „sunt necesare investiții suplimentare de aproximativ 500 de miliarde de euro în următorul deceniu”. Sau 50 de miliarde pe an. Thierry Breton, fostul comisar european pentru apărare, menționase cu ceva timp în urmă necesitatea crearea unui „fond de apărare” cu 100 de miliarde de euro pe cinci ani, argumentând în fața presei: „Aceste 100 de miliarde sunt necesare, în opinia mea, pentru a crește semnificativ baza noastră industrială de apărare, dar și pentru a dezvolta infrastructuri comune de securitate”.
Pentru finanțare sunt menționate două idei: eliminarea cheltuielilor cu investițiile militare din Pactul de Stabilitate Bugetară sau lansarea unui împrumut mare, pe modelul fondului de redresare post-Covid. Dar punerea în comun a resurselor pentru achiziționarea de echipamente militare și finanțarea cercetării și dezvoltării lovește în centrul suveranității naționale, fiecare intenționând să rămână stăpân pe propria țară (de aici imposibilitatea unei armate europene).
Europa apărării presupune, așadar, consolidarea instrumentelor sale industriale, pentru a coordona eforturile și a asigura armatelor europene mijloacele de care au nevoie. Aceasta este abordarea propusă de Emmanuel Macron în 2017 și pusă în aplicare de Thierry Breton. Producătorii au reușit astfel să-și mărească producția de obuze de 155 mm (și de 152 mm, modelul din Pactul de la Varșovia) pentru a furniza un milion de piese Ucrainei. În acest moment, Uniunea produce mai mult decât Statele Unite și continuă ascensiunea.
Cum se finanțează reînarmarea țărilor UE?
În 2023, a fost înființat programul Edirpa pentru a permite achiziții comune cu ajutor de la bugetul european (300 de milioane de euro pe doi ani). După cum detalia un expert, o serie de state au convenit deja să cumpere arme de apărare antiaeriană, să proiecteze următoarea generație de nave europene de luptă, să dezvolte tehnologii menite să contracareze roiurile de drone și amenințările hipersonice, sisteme de bruiaj etc.
În martie 2024, Thierry Breton a propus crearea unei piețe interne de arme numită Edip (European defense industry program). Scopul său este de a trece industriile de apărare într-un regim de economie de război pentru a nu mai depinde de furnizori și de livrările străine care s-ar putea dovedi incerte (78% din achiziții se fac în străinătate, din care 63% în Statele Unite), și pentru a lansa programe comune pentru evitarea dispersării eforturilor.
Problema este că acest proiect este blocat la nivel de „grad de preferință comunitară” care trebuie introdus în achizițiile comune. Franța, putere dotată cu descurajare nucleară, a cărei „dimensiune europeană” este menționată în mod regulat, insistă asupra faptului că banii contribuabililor europeni trebuie folosiți pentru dezvoltarea industriei Uniunii și nu a unor țări terțe. Alți membri însă își exprimă nevoia de a se echipa rapid prin achiziționarea de echipamente americane sau sud-coreene, fără a mai aștepta evoluțiile producătorilor europeni.
Sursa: Rador Radio România
Comentarii