De la războaiele care au urmat Revoluției Franceze și până la preluarea puterii de către bolșevici, în 1917, Rusia a jucat un rol fundamental în sistemul de alianțe european. Mai întâi ca dușman al lui Napoleon și pilon al Sfintei Alianțe reacționare împotriva ideilor revoluționare, împreună cu Austria și Prusia. Apoi, ca aliat al celei de-a treia republici franceze împotriva Germaniei Kaiserului. În acel „îndelungat secol XIX” despre care vorbea Eric Hobsbawm, Rusia a fost un imperiu autocratic, cu care puterile europene concurau în Asia Centrală și în Balcani, dar la care făcea apel ca aliat atunci când aveau nevoie să schimbe echilibrul de forțe în favoarea lor pe Bătrânul Continent.

Toate acestea s-au schimbat odată cu prăbușirea țarismului și, simultan, cu intrarea Statelor Unite în teatrul european al primului război mondial. Pe de o parte, americanii au devenit aliatul extern care putea fi chemat să echilibreze forțele prezente în Europa, rol pe care au început să-l joace permanent după 1945. Pe de altă parte, Rusia a ajuns să fie văzută ca un inamic ideologic periculos, care ar putea răsturna ordinea actuală.

Din cauza acestei neîncrederi ideologice, pactul franco-sovietic din 1935, semnat pentru a stopa amenințarea nazistă, nu a ieșit niciodată de pe hârtie și un an mai târziu era deja literă moartă. Și, din alte motive decât doar rivalitatea ideologică, câțiva ani mai târziu și pactul de neagresiune dintre Hitler și Stalin a fost încălcat de germani cu prima ocazie, aruncându-i pe sovietici într-o alianță împotriva naturii cu puterile anglo-saxone. Care era destinată să se transforme în ostilitate reciprocă de îndată ce germanii aveau să se predea.

Au urmat aproape cinci decenii de război rece, timp în care Europa a primit cu brațele deschise aliații americani și, în mare măsură, a adoptat stilul de viață american. Între timp, NATO a fost creată cu scopul de a ține „rușii în afară, americanii în interior și Germania în jos", potrivit afirmațiilor lordului Ismay.

Abia mulți ani mai târziu, odată cu prăbușirea Zidului și cu dezmembrarea URSS, a apărut o șansă de a reintegra Rusia în „concertul european”. Dar, din diverse motive, care nu reprezentau responsabilitatea exclusivă a vreuneia dintre părți, acest lucru nu s-a întâmplat.

În acest sens, Richard Nixon a acordat un interviu premonitoriu, cu câțiva ani înainte de a muri, în care a susținut că războiul rece s-a încheiat nu cu înfrângerea Rusiei, ci a comuniștilor. Și că, dacă idealurile democrației și libertății nu ar avea succes în Rusia anilor '90, ar exista o „întoarcere, nu la comunism, care a eșuat, ci la un nou despotism, care ar reprezenta un pericol de moarte pentru restul lumii, deoarece ar fi infectat cu virusul imperialismului rus, care face parte din politica externă a Rusiei de secole”. Și a adăugat „Dacă democrația va eșua în Rusia, va fi un exemplu pentru China”.

Ceea ce s-a întâmplat în următoarele decenii demonstrează că Nixon avea dreptate. Rusia nu a fost integrată și a urmat calea opusă, respingând valorile occidentale și revenind la panslavism, la ortodoxie și mitul „Celei de-a Treia Rome”. Nimic nou: istoria rusă pare a fi compusă din cicluri de atracție de către Occident, urmate în scurt timp de altele de respingere, iar după scurta fereastră a anilor '90 a venit respingerea.

Ce poate face Europa cu Rusia pe termen lung, mai ales dacă SUA își vor reduce angajamentele față de aliați? Plecând de la principiul - destul de discutabil - conform căruia această schimbare are loc de fapt, să ne uităm la două scenarii: fie Europa se rearmează rapid și menține un război rece cu Rusia ani la rând; sau, ca alternativă, se așează la masă pentru a negocia cu Kremlinul o nouă arhitectură de securitate care să includă Rusia, cu riscurile pe care aceasta le presupune.

A se adăuga la acestea un alt scenariu, în care ambele lucruri se produc simultan. Nici unul nu va fi ușor.

Sursa: Rador Radio România