Că omul e un narcisist fără cine știe ce valori fundamentale care să-l anime (în afară de a câștiga pe termen scurt) nu este nimic nou. Că își vede toate relațiile ca pe o afacere – în care el cere întotdeauna cel mai mult la început – cu atât mai puțin. Tocmai de aceea va exercita întotdeauna presiuni asupra oricui se află într-o poziție mai slabă... face parte din „afacere”.

Dar, în acest sens, Trump are un avantaj imens pentru cei care observă: este simplu (aproape simplist) și transparent. El vrea să „câștige bani”.

Trump urăște cheltuielile pe care le consideră inutile. Exemplu: încă nu împlinise un an din primul mandat, s-a aflat imediat după aceea, și încerca să retragă trupele americane staționate în Coreea de Sud. Nu înțelegea cum cheltuirea unei grămezi de bani cu acei oameni și cu echipamente la peste 11.000 de kilometri de Washington DC ar putea contribui la securitatea națională!

În acest al doilea mandat obiectivul se menține: reducerea drastică a cheltuielilor statului și creșterea producției interne pentru a reduce deficitul. Statele Unite plătesc peste 1 miliard de dolari pe an ca dobândă, echivalentul bugetului apărării. Și cei mai mulți bani se duc în China, care deține peste 80% din datoria americană - în practică reînarmarea chineză din ultimul deceniu a fost plătită de contribuabilii americani... Trump, așadar, ar putea să riște un an sau doi de austeritate în SUA pentru a putea să reducă deficitul.

Acum, o retragere americană ar însemna o recesiune europeană, având în vedere dependența economiei noastre de acea piață (și cu cele mai mari două motoare europene, Franța și Germania, deja în dificultate). Și de cele mai multe ori Europa arată ca o găină fără cap, dar continuă să alerge... celelalte găini din coteț salutând-o pentru acest lucru.

Președintele francez Emmanuel Macron apare ca un mare lider internațional, la mijlocul celui de-al doilea (și ultimul) mandat, dorind să-i facă pe oameni să uite că pe plan intern este mai mult mort decât viu. Dacă Marine Le Pen va ajunge la Elysée la următoarele alegeri prezidențiale, o mare parte din angajamentele sale de „europenism” ar putea fi foarte bine... tabula rasa.

În Germania vom avea un nou „centru”, condus acum de Friedrich Merz, care, deși ar putea aduce speranță pentru unele reforme, este doar atât - un „centru”. Reformele profunde de care Angela Merkel a fugit ca dracul de tămâie (fapt care a contribuit la starea în care se află acum cea mai mare economie europeană) nu sunt chiar după colț...

Din Spania lui Pedro Sánchez, am menționat deja aici, avem obișnuitul răspuns frumos socialist: să facem noi parteneriate, să apelăm la China democratică și de încredere...

Italia lui Meloni e un bun exemplu a ceea ce constituie o administrare pragmatică „modernă” (să-i spunem așa) a unei țări europene în raport cu UE și cu SUA. Negociați aici în interiorul cadrului comunitar; negociați în străinătate la nivel bilateral. Și într-adevăr, poate cineva să i-o ia în nume de rău?

Este un scenariu de groază, aceasta. Dar aceasta este realitatea cu care va trebui să trăim în următorii ani lungi și grei.

Sursa: Rador Radio România