Luna aceasta se împlinește un sfert de veac de la moartea lui Auberon Waugh, fiul romancierului Evelyn Waugh. Neputându-se măsura cu tatăl său la talent literar, a trudit totuși în breasla jurnaliștilor. Și-a încercat mâna și la ficțiune, cu rezultate respectabile. Dar spre deosebire de tată, un conservator cât se poate de conformist, fiul a avut cel puțin o opinie interesantă.

Era un pro-european de dreapta. Aproape pretutindeni atitudinea față de Bruxelles tinde să devină tot mai ostilă cu cât te deplasezi spre dreapta pe spectrul politic. Waugh Jr era o excepție de la regula aceasta, văzând Europa ca pe un posibil bastion împotriva influenței culturale americane și a altor „barbarii” moderne. Îi plăcea proiectul european tocmai pentru că era un reacționar, iar nu în ciuda faptului că asta era. Cel mai apropiat echivalent modern i-ar fi Jeremy Clarkson, acest cel mai improbabil pro-european.

Așteptați-vă la mult mai multe astfel de atitudini. Dreapta, dar mai cu seamă dreapta radicală, ar trebui să fie în favoarea Statelor Unite ale Europei. Și, în timp, cred că așa va și fi, cel puțin pe continent, dacă nu și în Regatul Unit. O Europă unită, cauză asociată multă vreme cu liberalii [aici mai degrabă cu sensul modern de „stânga” - n.trad.], va începe să-i atragă și pe tradiționaliști în calitate de unică speranță împotriva ascensiunii unor superputeri agresive care ne depășesc tehnologic la vest (America) și est (China). Iar chestiunea va fi înțeleasă drept una de supraviețuire culturală.

Există și o tradiție aici. Unicitatea esențială a Europei a fost o temă conservatoare - gândiți-vă la „creștinătate” - mai înainte de a fi una liberală. Până și înființarea UE are o tentă catolică. Robert Schuman, „părintele Europei”, este acum în proces de beatificare. Acum vreun deceniu europenii care-și prețuiesc particularitățile naționale încă-și mai puteau spune că Bruxelles-ul reprezintă principala amenințare la adresa lor. Însă acum există chestii mai înspăimântătoare decât uniformizarea legislativă.

Nu dreapta radicală de astăzi e aceea care va îmbrățișa Europa. E adevărat că Marine Le Pen și-a îndulcit tonul în privința UE pentru a-și extinde succesul electoral în Franța. Giorgia Meloni a cooperat cu Bruxelles-ul mai bine decât s-ar fi așteptat oricine de la ea. Iar britanicii au supraestimat mereu forța euroscepticismului pe continent, de unde și eșecul Brexit-ului în a declanșa un efect de domino.

Însă generația lui Le Pen nu e capabilă să facă saltul psihologic de la tolerarea integrării europene la ridicarea ei în slăvi. Următoarea generație ar putea s-o facă. În ultima vreme a început să prindă avânt o subcultură online de propagandă pro-europeană: are și aspecte impresionante, și aspecte îngrijorătoare prin agresivitatea lor. Era de așteptat de la o generație care s-a maturizat văzându-și continentul intimidat ba cu taxe vamale, ba cu chestiunea tehnologică, ba cu Groenlanda.

Eu nu aplaud tendința aceasta. Europa „mea” e aceea tehnocrată, a discursurilor lui Mario Draghi și a verdictelor judecătorești contra practicilor anti-concurențiale. Însă tocmai disconfortul meu în privința fenomenului e lucrul important. Acum nu mai există doar un argument de centru-stânga în favoarea unui continent unificat, ci și unul care ține mai degrabă de consolidare prin unire în fața prădătorilor externi. Pe vremea în care Waugh tânjea să fie condus de o „juntă de controlori de bilete belgieni” [ca simbol al tehnocraților bine intenționați - n.trad.], China încă mai reprezenta o provocare îndepărtată, iar SUA erau copleșitor de prietenoase. Imaginați-vă entuziasmul pe care i l-ar fi inspirat acea juntă astăzi.

O dreaptă radicală euro-federalistă: așa ceva, veți spune, poate avea logică pe hârtie, nu și în viața reală, ca o iluzie optică geometrică. Ei bine, acum un deceniu tot la fel de greu era de imaginat și un președinte republican pro-Kremlin la Washington. Sau fie și unul foarte protecționist. E posibil ca o mișcare nu să-și schimbe poziția, ci să și-o inverseze.

De fapt, dacă ascultați cu atenție discursul dreptei radicale veți realiza că a pornit deja pe drumul către o poziție favorabilă Statelor Unite ale Europei. E acum la modă să se vorbească despre „civilizația europeană” sau „civilizația occidentală”, concepte care implicit retrogradează statul-națiune. (Care șovin autentic ar fi dat doi bani pe „civilizație” în anii '90? Unitatea de măsură care conta atunci era țara.)

Oamenii au ajuns pe nesimțite la acest fel de a vorbi, fără a-i realiza cu adevărat implicațiile. Dacă acea cultură care se află sub asediu e cea continentală, implicând nu zeci, ci sute de milioane de oameni, atunci și guvernul însărcinat să o apere ar trebui să fie unul tot continental. Nici unul dintre statele europene nu e suficient de mare pentru a le ține piept de unul singur giganților ostili ai lumii actuale. Iar atunci când dreapta radicală se va fi suit și ea în sfârșit în trenul federalist, unii dintre noi nu vom ști dacă-i mai potrivit să-i întrebăm „Ce v-a împiedicat până acum?” sau să sărim din tren.

Sursa: Rador Radio România