Și dacă NATO nu va mai fi în curând pilonul securității europene, de nezdruncinat de la crearea sa la 4 aprilie 1949? Ce se întâmplă dacă o retragere a Statelor Unite ar reduce interesul pentru contribuția militară și ar încuraja Bătrânul Continent să-și coordoneze și să-și consolideze în sfârșit aparatul industrial militar pentru a-și asigura apărarea? Piețele nu sunt vase comunicante, dar protecția Europei - de la armele convenționale la umbrela nucleară - ar putea fi mai puțin „made in America”(cu excepția Franței), scrie Le Monde.

Perspectiva revenirii lui Donald Trump la Casa Albă a schimbat situația, la fel de mult ca și războiul din Ucraina. Amenințarea candidatului republican de a nu mai veni în ajutorul membrilor „răuplatnici” ai NATO este luată foarte în serios în Europa, inclusiv de către industriașii convinși că teama obsesivă a Washingtonului rămâne ascensiunea Chinei.

„Statele Unite se concentrează mai mult pe Asia-Pacific”, observa CEO-ul companiei germane Rheinmetall în Financial Times pe 2 aprilie. De teamă că Europa se va afla „complet singură” în caz de conflict, Armin Papperger plănuiește să deschidă patru fabrici în Ucraina și pledează pentru crearea de „mari companii” în Europa.

Șeful Airbus, Guillaume Faury, spunea dealtfel într-un interviu acordat publicației Le Monde la sfârșitul lunii martie: „Suntem oare suficient de suverani în materie de apărare pentru a aduce o contribuție pozitivă la NATO, fără a fi prea dependenți de aceasta până la punctul de a deveni vulnerabili?” Fairy se teme că „în loc să construim o Europă a apărării, continuăm să o fragmentăm”.

Nu există o ilustrare mai bună în acest sens, în opinia sa, decât competiția dintre firmele Rafale (franceză), Eurofighter (germano-britanică) și Gripen (suedeză).

În spatele frontului se dă un alt război, cel al producției. Complexul militar-industrial american a câștigat deja multe bătălii acolo. Între 2019 și 2023, 55% din achizițiile europene de echipamente militare au fost din Statele Unite (față de 35% anterior) și două treimi din 2022, în timp ce importurile s-au dublat.

Giganții europeni sunt de categorie „mijlocie” în comparație cu Lockheed Martin, Raytheon Technologies, Northrop Grumman, General Dynamics și Boeing, lideri mondiali abonați la achizițiile Pentagonului - care are un buget de 886 de miliarde de dolari (816 de miliarde de euro) în 2024. British BAE Systems se află pe locul 7, iar Leonardo (Italia), Airbus și Thales (Franța) pe locurile 11, 12 și 14. 

Suveranitate ipotetică

Slăbiciunea Uniunii Europene vine și din competiția dintre statele sale membre în privința avioanelor de luptă, a fregatelor, submarinelor, armelor terestre și a scuturilor antirachetă. Imediat apar dificultăți în programele care implică mai mulți membri: există tensiuni între Dassault și Airbus, parteneri în sistemul de luptă aerian al viitorului, în timp ce Italia, națiune fondatoare a Europei, nu ezită să se asocieze cu Tempest, proiectul concurent demarat de Regatul Unit și Japonia.

În marșul lor către o suveranitate ipotetică, Cei 27 trebuie să îndepărteze obstacole necunoscute americanilor. În primul rând, trebuie să convingă băncile, care sunt reticente în a finanța un sector cu rating slab din punct de vedere al criteriilor de mediu, sociale și de guvernare. Trebuie, de asemenea, să fie revizuite regulile privind concurența, care limitează fuziunile și joint-venturile industriale, susține Faury. Sau chiar să fie relaxată regula „relocării geografice”, care generează întârzieri și costuri suplimentare din cauza fragmentării lanțurilor de producție între țările implicate într-un program comun.

Anul 2024 a tras un semnal de alarmă, cel puțin la nivel politic. Pe 5 martie, Comisia Europeană a dezvăluit o strategie și un program pentru industriile de apărare cu acest slogan: „investește mai mult, mai bine, împreună și european”. Inițiativa prevede în special ca statele membre să achiziționeze cel puțin 40% din echipamente în colaborare până în 2030 (față de 18%) și ca 60% din bugetele militare să fie dedicate echipamentelor produse pe teren european în următorii zece ani. 

Forță împrăștiată

Fără un efort bugetar (limitat la 1,5 miliarde) adăugat la cel al fiecărei țări, aceste obiective vor rămâne o iluzie. Comisarul european pentru industrie, Thierry Breton, propune un fond de 100 de miliarde suplimentat cu un împrumut în euroobligațiuni, asemănător cu cel pentru finanțarea planului de redresare post-Covid 2020.

Acesta ar merge către infrastructuri comune de securitate (constelații de sateliți IRIS, cyber etc.) și ar ajuta companiile de apărare. Susținut de Franța, proiectul este departe de a genera unanimitate, în special în Germania.Europa are o forță de atac industrială capabilă să răspundă nevoilor armatelor, cu tehnologii la fel de eficiente precum cele ale Statelor Unite.

Dar apărarea cade sub jurisdicția fiecărei țări, cooperarea interstatală este redusă și această forță împrăștiată nu poate servi unei strategii supranaționale deocamdată inexistente. Europa nu și-a făcut „revoluția colbertistă”, care necesită o mai mare integrare a industriilor sale, notează cercetătorii Samuel B. H. Faure și Dimitri Zurstrassen în revista Le Grand Continent, publicată în luna martie.

Bruxelles-ul trebuie să se limiteze la „rolul de broker politic constând în a sprijini acțiunile desfășurate de statele membre, care rămân stăpânele jocului”.

Pe lângă voința politică și un mare control, Europa are nevoie de îndrăzneală instituțională.

De ce nu un comisar european pentru apărare?, sugera președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, în cadrul Conferinței de securitate de la München de la mijlocul lunii februarie. Chiar având cea mai mare bunăvoință din lume, europenii nu vor putea să-l înlocuiască pe Unchiul Sam, poate doar dacă ar aloca 5% din PIB pentru apărare, adică de două ori și jumătate mai mult decât efortul lor actual, conform unui calcul al Institutului Internațional de Studii Strategice. 

Sursa: RADOR RADIO ROMANIA