Frontierele se închid în Europa, iar motivele variază de la crizele în desfășurare în Europa de Est și Orientul Mijlociu la presiunile migratorii tot mai mari și la riscul infiltrării teroriștilor. Franța invocă „riscuri la adresa politicilor publice și ordinii publice”. Germania dă vina pe „situația globală de securitate”. Austria și Olanda indică „imigrația ilegală”, iar Italia afluxul de imigranți „pe ruta mediteraneeană și pe ruta balcanică”.

Europa nu a fost concepută pentru a fi așa. Integrarea europeană promitea abolirea granițelor: o uniune mereu mai aprofundată care să permită circulația liberă a indivizilor, mărfurilor și capitalului în interiorul pieței unice. Promisiunea aceasta e întruchipată de spațiul Schengen, o zonă a granițelor deschise apărută spre finalul războiului rece – printr-un tratat semnat de Franța, Germania de Vest, Belgia, Luxembourg și Olanda, dar care acum cuprinde 29 de state europene. Însă teama că imigranții pot cutreiera liberi toată Europa a făcut de la bun început din Schengen un proiect fragil.

Schengen simboliza cândva internaționalismul liberal, o trăsătură fundamentală a unității europene postbelice. Astăzi este însă simbol al crizei migrației din Europa – criză care antrenează odată cu ea o reacție adversă contra globalizării și ascensiunea iliberalismului.

Nu e singurul paradox care bântuie istoria spațiului Schengen. Cel mai profund paradox e uitat acum aproape cu desăvârșire: căderea Zidului Berlinului în 1989 a fost la un pas de a nimici libera circulație în Europa. Efectul pervers al distrugerii frontierei europene cu cea mai mare încărcătură simbolică a fost înghețarea negocierii tratatului Schengen, întrucât scosese la lumină riscurile asociate liberei circulații, aceleași care au dus și astăzi la reapariția punctelor de control.

Tratatul Schengen ar fi trebuit să fie finalizat complet în 1989. Însă au intervenit evenimentele revoluționare. Instabilitatea a măturat întreaga Europă de Est, proteste de masă au cutremurat Germania de Est, iar vreo 3 milioane de est-germani au trecut în Berlinul de Vest la căderea Zidului, pe 9 noiembrie.

Seismul lui 1989 a grăbit finalul războiului rece, deschizându-i calea noii ere a globalizării. Însă ridicarea Cortinei de Fier a expus și complexitatea efectelor abolirii granițelor – și nicăieri n-au fost ele mai evidente decât la Berlin. Aflat la frontiera externă a spațiului Schengen, el și-a deschis granița pentru o maree de est-europeni, căpătând o semnificație extraordinară.

Prin urmare, revoluțiile pașnice ale lui '89 și deplasările de populație permise de căderea Zidului Berlinului au fost cele care au perturbat încheierea acordului Schengen. „Europa fără frontiere s-a poticnit la Schengen”, remarca pe atunci Le Monde, observând că obstacolul era, „în mod paradoxal, libertatea de a veni și a pleca recâștigată în Est”.

Semnarea tratatului Schengen era programată la finalul anului – în capela unui castel din Schengen, satul din Luxembourg care și-a împrumutat numele acordului. Însă în noaptea de 13 decembrie, la un tête-à-tête între Franța și Germania de Vest, negocierile au eșuat și tratatul a rămas nesemnat.

Divergența apărută privea perspectiva reunificării germane. Odată reîntregită, Germania nu numai că ar fi modificat balanța puterii pe continent, dar ar fi urmat să extindă și frontiera spațiului Schengen spre est. Fapt care ar fi mărit riscul imigrației ilegale din fostul bloc sovietic – Polonia, Ungaria, Bulgaria, România – țări clasificate drept riscuri de securitate în listele secrete întocmite de redactorii tratatului pentru a determina care popoare trebuie excluse de la garanția liberei circulații conferite de Schengen.

Impasul se datora în principal propunerii ca Germania de Est să nu fie considerată „o țară străină” în raport cu Germania de Vest. Astfel, teritoriul Schengen le-ar fi fost accesibil tuturor germanilor – propunea Bonnul. Însă exista și o opreliște: Germania de Est figura în listele secrete printre țările ai căror cetățeni erau considerați riscuri de securitate. Semnarea a fost contramandată, întrucât viitorii semnatari nu se puteau pune de acord asupra chestiunii germane. Bonnul a fost cel care a propus sistarea negocierilor, sugerând un „interval de reflecție” privind deschiderea graniței germane dintre Vest și Est.

În timp ce exodul est-europenilor accelera, Comisia Europeană avertiza în privința „fragilității acordului Schengen”. Negociatorii francezi invocau „dificultatea germană” generată de evenimentele neașteptate din Est. Un delegat din Luxembourg se întreba dacă garanția liberei circulații va supraviețui: „După cum se prezintă lucrurile, e mai bine să fii marfă ori capital” decât să te prezinți pentru a trece granița „ca persoană fizică”.

Conform unor documente diplomatice marcate drept „secrete și personale”, cancelarul vest-german Helmut Koh i se plânsese președintelui francez François Mitterrand că „francezii trag de timp și trebuie să semneze acordul”. Mitterrand, la rându-i, își destăinuia teama de o Germanie revanșardă premierului britanic, Margaret Thatcher. O notă a secretarului privat al lui Thatcher descrie viziunea președintelui: „Perspectiva brusc apărută a reunificării le-a administrat germanilor un soi de șoc mental. Efectul acestuia a fost să-i transforme din nou în germanii «răi» care erau odinioară.”

Și totuși, liderii europeni au înțeles că materializarea aspirațiilor Germaniei de Vest era inevitabilă. „Ar fi o prostie să refuzi reunificarea”, rezuma secretarul lui Thatcher gândirea lui Mitterrand. „Adevărul e că nu există în Europa vreo forță capabilă s-o împiedice. Nu e nimeni printre noi dispus să-i declare război Germaniei.”

Semnarea tratatului Schengen a avut loc într-un final în iunie 1990, finalizându-se astfel un proces demarat în 1985. Majoritatea prevederilor tratatului stabilesc măsuri de securitate, inclusiv norme care le permit semnatarilor să reinstituie temporar controlul la frontiere dacă este considerat necesar din rațiuni de „politici publice sau securitate națională”. Chestiunea germană fusese soluționată printr-un comunicat care anticipa reunificarea (care de altfel a avut loc spre finalul aceluiași an). Însă la data aceea frontierele externe ale Schengen au rămas închise pentru emigranții din restul fostului bloc estic, încât nici măcar Berlinul rămas acum fără graniță nu le mai oferea o poartă de intrare în spațiul privilegiat al liberei circulații.

În acel moment – atunci când negociatorii tratatului s-au confruntat cu problema revoluțiilor neașteptate din '89 – s-a coagulat un tipar al liberei circulații, dar și unul al restricționării acesteia. Tratatul consfințea absența granițelor interne în Europa. Concomitent, oferea și fortificarea frontierelor externe ale spațiului, construcția unui aparat de securitate multinațional și excluderea imigranților așa-zis indezirabili din Europa de Est, dar și din Asia, Africa și Caraibe.

Aceasta e încurcătura simbolizată de căderea Zidului Berlinului: fragilitatea liberei circulații într-o lume în care riscurile frontierelor deschise sunt tot mai vizibile.

Vulnerabilitatea acordul Schengen e reflectată astăzi de harababura măsurilor luate de statele europene în privința frontierelor. Spațiul Schengen continuă să se extindă, înglobând țări situate cândva dincolo de Cortina de Fier: România și Bulgaria au aderat abia anul acesta. Între timp, granițele interne ale Europei se materializează tot mai clar – remediul prescris pentru maladiile atribuite globalizării și factorul care va determina moartea acordului Schengen prin cazna celor o mie de tăieturi.

Sursa: Rador Radio România