Grupul de dreapta UDR din parlamentul Franței, condus de Eric Ciotti, a propus înființarea unei comisii parlamentare care să calculeze costul real al imigrației. Ce vrea Ciotti este să se ia la bani mărunți toate cheltuielile Franței cu sănătatea, locuințele, educația și ajutoarele de urgență pentru imigranți și să fie raportate la contribuția economică a acestora. Stânga franceză, imediat și predictibil, s-a urzicat. Pentru a nu avea loc dezbaterea privind costul imigrației, socialiștii au depus o moțiune de cenzură contra guvernului Bayrou, chipurile pe tema reformei pensiilor, deși se consideră în general că e menită a distrage de la provocarea lui Ciotti. La Paris puțini se lasă amăgiți: chestiunea imigrației e subiectul real al dezbaterii.

Jean-Luc Mélenchon, agitatorul de extrema stângă care a fondat partidul LFI, a tunat și fulgerat cum că Bayrou trebuie să opună rezistență „infiltrării trumpismului în viața publică”. Mélenchon se preface deliberat că nu sesizează miezul problemei. Tot ce cere dreapta în acest moment e o comisie procedurală. Pe lângă faptul că ar fi un lucru normal, mai e și foarte tardiv. Însă pentru stânga franceză ideea că imigrația ar putea fi examinată la fel ca oricare altă chestiune care consumă bani publici e intolerabilă. Mult mai facil e să urli „rasism!”, să țipi „Trump!” și să depui o moțiune de cenzură pentru a distrage de la dezbatere și a o opri cu totul. Dacă ceva pare amenințător, schimbă subiectul.

Propunerea lui Ciotti va fi fiind explozivă din perspectivă politică, dar mai are și calitatea de a fi necesară. Finanțele publice ale Franței sunt în criză. Deficitul se ridică la 154 de miliarde de euro, iar cabinetul Bayrou se căznește acum pentru a identifica tăieri imediate de numai 20 de miliarde de euro, doar pentru a împăca Bruxelles-ul. Electoratului i s-a transmis să se aștepte la austeritate. Întrebarea privind costul imigrației, dar și veniturile pe care i le aduce ea statului, sunt puse acum mai apăsat ca oricând. Nota anuală de plată a Franței pentru serviciile medicale publice acordate imigranților a depășit acum 1,2 miliarde de euro. Cazarea în regim de urgență a solicitanților de azil și imigranților ilegali se ridică la vreo 1 miliard de euro pe an. La acestea se mai adaugă costuri presupuse de educație, ajutoare de șomaj, programe de integrare, ajutoare pentru locuințe, alocații pentru copii și activitatea sistemului de justiție penală. Și nu e vorba că cifrele respective ar fi trecute la secret, dar nici nu s-a găsit până acum cineva care să le pună cap la cap. Și acesta, firește, ar fi și rostul comisiei parlamentare.

Clasa politică franceză evită de decenii întregi să discute despre imigrație, tratând-o ca pe o problemă morală, iar nu una de politici publice. Din perspectiva stângii, a întreba ce costuri cu imigrația suportă țara e incalificabil. Ea pretinde că simpla activitate a cuantificării impactului și costului imigrației automat atrage după sine rasismul. Nu mai există nici un alt domeniu al cheltuielilor publice care să facă obiectul unei asemenea isterii. Nimeni nu a acuzat până acum statul de fascism fiindcă a calculat cât îl costă sistemul de pensii. Nimeni nu l-a făcut xenofob pe ministrul finanțelor fiindcă a socotit miliardele care merg la educație. Însă când vine vorba de imigrație cifrele sunt prezentate drept periculoase, nu fiindcă ar fi măsluite, ci pentru că ar putea fi adevărate.

Panica de care e cuprinsă acum stânga nu se referă de fapt la comisia în sine. Se referă la consecințele ei. Pentru că, dacă cifrele nu vor arăta bine, consensul va începe să se destrame. Sunt ani și ani de când unele grupuri de reflecție tot insistă că imigrația reprezintă un avantaj net pozitiv, invocând creșterea PIB-ului și revigorarea demografică. Însă argumentele de acest fel se erodează tot mai mult. Franța are în Europa una dintre cele mai ridicate rate ale șomajului în rândul imigranților, iar cei care totuși muncesc sunt adesea concentrați în sectoare cu productivitate slabă. Imigranții contribuie puțin prin impozite, dar în schimb presează masiv pe asistența socială costisitoare. Un studiu publicat recent de „Observatoire de l’immigration et de la démographie” argumentează că imigrația constituie pe termen lung o povară fiscală, iar nicidecum un beneficiu. Studiul conchide că imigranții abandonează piața muncii mai repede decât se calculase până acum, iar după aceea au o dependență de stat mult mai mare decât restul populației.

Propunerea lui Ciotti e periculoasă pentru establishment. Fiindcă amenință să transforme imigrația într-o chestiune bugetară - într-un moment în care e imposibil ca bugetul să nu fie în centrul atenției. Stângii îi va fi tot mai dificil să mimeze virtutea. La viitoarea dezbatere bugetară blocul de dreapta și partidul Républicains [centru-dreapta - n.trad.] intenționează să trateze imigrația ca pe o chestiune contabilă distinctă. Un lucru definit de încasări și cheltuieli.

Marine Le Pen a calificat în mod repetat imigrația drept o „gaură neagră financiară” a statului francez, exemplificând prin gratuitatea medicală pentru imigranții fără documente în calitate de povară imposibil de justificat pentru contribuabilul francez. Jordan Bardella [numărul doi în partidul lui Le Pen, RN - n.trad.] a cerut și el în mod repetat un audit al cheltuielilor publice cu imigrația și integrarea. Deocamdată se abțin să susțină comisia propusă de Ciotti, însă RN e partidul care de multă vreme afirmă că imigrația nu reprezintă doar o problemă culturală și de securitate, ci și o chestiune fiscală.

Stânga simte că ceva a început să se miște, astfel că încearcă cu disperare să oprească schimbarea. De aici și moțiunea de cenzură. E improbabil ca ea să treacă, dar încă e neclar dacă și Républicains o vor susține. Însă ea își va produce efectul scontat, permițându-i stângii să revină la cârma conversației. Să-i acuze pe Ciotti și aliații lui că sunt demagogi, iar pe Bayrou că e un nevolnic care le tolerează retorica. Moțiunea de cenzură reprezintă în realitate un foc de avertisment tras de stânga în direcția centrului.

În ce-l privește, Bayrou încearcă acum să-și mențină cabinetul pe linia de plutire. Poziția îi e subminată de deficitul bugetar. Austeritatea pândește după colț. Sindicatele îndeamnă deja la grevă. Bayrou nu-și permite să se pună rău cu dreapta, fiindcă are neapărat nevoie de voturile ei. Dar nu-și permite nici să lase impresia că-i face pe plac, deoarece ar pierde atunci controlul pe flancul de centru-stânga. Astfel că premierul ezită. Și câtă vreme el ezită popularitatea dreptei e în creștere.

Întrebarea care se pune acum e dacă în guvern există vreun om suficient de onest pentru a admite costul real al imigrației. Ciotti n-a făcut nimic altceva decât să ia întrebarea și s-o așeze pe masă. Stânga vrea acum să răstoarne masa cu totul. În săptămânile următoare vom vedea dacă guvernul Bayrou are tăria necesară pentru a permite dezbaterea despre imigrație sau dacă se va ploconi din nou în fața forțelor amneziei strategice. Cifrele, pe de altă parte, nu pleacă nicăieri.

Sursa: Rador Radio România