Rareori geopolitica prezintă un paradox atât de evident. Liderii europeni încearcă să implice administrația Trump în apărarea suveranității Ucrainei împotriva expansionismului rusesc, în timp ce Statele Unite – în urma controversatei operațiuni militare din Venezuela – amenință acum să cucerească Groenlanda, un teritoriu autonom al Danemarcei, o națiune europeană și membră NATO. Ironia dezvăluie măsura în care ordinea internațională pe care Bătrânul Continent încearcă să o păstreze este contestată chiar de entitatea care ar trebui să fie principalul său garant.

Timp de peste optzeci de ani, NATO a funcționat pe baza unei premise simple: amenințarea venea din exterior. Mai întâi Uniunea Sovietică, apoi Rusia; mai târziu terorismul, Orientul Mijlociu sau China. Pe scurt, alianța s-a născut pentru a proteja Europa de forțele externe. Dar astăzi această axiomă a fost spulberată.

Presiunea pe care Casa Albă o exercită asupra Groenlandei nu este o extravaganță diplomatică, ci o criză structurală pentru arhitectura de securitate occidentală. Insula - strategică în Arctica și bogată în elemente și minerale rare, esențiale pentru armament, cipuri și tehnologie verde – nu este o „terra nullius”. Face parte din Regatul Danemarcei. Faptul că președintele SUA a sugerat deschis că ar putea să o obțină unilateral, chiar și prin forță, deschide o ruptură fără precedent în cadrul sistemului de apărare colectivă. La Moscova și Beijing, își freacă mâinile: dacă Washingtonul poate intimida un aliat european, cu ce legitimitate poate denunța anexarea Crimeii sau ambițiile Chinei cu privire la Taiwan?

Groenlanda se încadrează perfect în logica „America First”. Pentru Trump, politica externă nu se mai învârte în jurul alianțelor sau normelor comune, ci mai degrabă în jurul unor avantaje strategice concrete. Controlul Arcticii și al resurselor sale critice a devenit o prioritate pentru a împiedica Statele Unite să piardă teren în fața Chinei și Rusiei, iar acest lucru redefinește relația cu aliații mai mici. Danemarca încetează să mai fie un partener care merită protecție și devine, pur și simplu, un activ pe care Washingtonul îl consideră prea important pentru a-l lăsa în afara orbitei sale.

Și NATO nu a fost niciodată conceput pentru a rezolva conflicte de acest fel. Tratatele sale nu fac distincție între agresiunea externă și cea internă, dar există o convenție clară: articolul 5 - principiul „toți pentru unul și unul pentru toți” - nu se aplică atunci când un membru atacă pe altul. Precedentul este Cipru, când Turcia a invadat insula în 1974. NATO nu a intervenit; Statele Unite au mediat. Diferența de astăzi este că Statele Unite nu sunt un mediator: sunt actorul care provoacă criza.

Aici rezidă adevărata dilemă europeană. Nimeni nu vrea să-l confrunte pe Trump, care nu și-a ascuns niciodată disprețul față de alianță. Când tensiunile politice au crescut la Washington, șase mari puteri europene - inclusiv Regatul Unit, Franța, Germania și Spania - au emis o declarație comună, susținând că securitatea arctică ar trebui abordată în cadrul NATO și că doar Danemarca și Groenlanda își pot decide viitorul. Dar au evitat orice critică directă la adresa Statelor Unite. Aceasta nu a fost o coincidență, ci mai degrabă a fost văzută ca încă un semn de dependență.

Și aceasta este esența problemei. Stilul lui Trump este intimidant. Liderii europeni au ales în mod constant să gestioneze situația președintelui SUA, în loc să-l confrunte, de teamă să nu-i piardă sprijinul într-un moment în care Rusia rămâne o amenințare militară, iar China o putere în ascensiune. Recentul război comercial a arătat clar acest lucru: Europa preferă să facă compromisuri în domeniul comercial, decât să-și pună în pericol umbrela de securitate.

Însă un NATO divizat este un NATO slăbit. Iar un NATO slăbit este o invitație adresată puterilor revizioniste. Pe măsură ce Rusia menține presiunea asupra Ucrainei, iar China își extinde prezența în Eurasia și Indo-Pacific, Europa se află într-o poziție inconfortabilă, deoarece garanțiile sale de securitate nu se mai bazează pe reguli, tratate sau instituții, ci pe volatilitatea politică a Washingtonului.

Trump i-a convins pe aproape toți aliații – cu excepția Spaniei – să se angajeze să își crească masiv cheltuielile pentru apărare. Dar acest lucru nu a redus dependența Europei de Statele Unite pentru informații, comandă și control, putere aeriană și logistică strategică. Washingtonul știe asta. Și în geopolitică, dependența înseamnă putere.

Ceea ce se întâmplă cu Groenlanda nu este o dispută teritorială minoră. Este un semn că ordinea care a apărut după 1945 – bazată pe suveranitate, alianțe și reguli comune – este erodată din interior. Trump nu operează în acest cadru. Logica sa este cea a marilor puteri fără restricții: teritoriu, resurse, avantaj strategic. În această lume, Groenlanda nu este o societate cu drepturi, ci un atu. Danemarca nu este un aliat, ci un obstacol. Iar NATO nu este o comunitate de valori, ci un instrument atâta timp cât servește intereselor americane.

Prin urmare, întrebarea nu mai este cine controlează Groenlanda, ci dacă Europa își mai păstrează vreo capacitate reală de a-și decide propriul destin în cadrul unei alianțe dominate de o țară care, mai mult decât un partener, începe să se comporte ca un rival.

Sursa: Rador Radio România