Pentru Europa, dilema nu este doar una de reacție „la cald”, ci un test de sistem: ce înseamnă solidaritatea între statele UE când presiunea vine chiar din partea principalului aliat strategic? Unde începe și unde se oprește rolul NATO într-o dispută de suveranitate între aliați? Și cât de pregătită este Uniunea să-și apere principiile fără să-și fragilizeze propria arhitectură de securitate?

Interviul de mai jos pornește de la aceste întrebări și urmărește mizele din spatele „cazului Groenlandei”: precedentul geopolitic pe care l-ar crea o astfel de presiune, riscul de fragmentare a mesajului european, tentația negocierilor bilaterale sub presiune și linia fină dintre calm juridic și slăbiciune politică. Într-o ordine internațională tot mai tranzacțională, în care alianțele sunt testate nu doar de rivali, ci și din interior, discuția despre Groenlanda devine un exercițiu de necesar: câtă autonomie strategică își poate permite Europa, cum își gestionează relația cu Washingtonul și ce poziție are, în acest peisaj, România.

Despre aceste teme am discutat cu Radu Albu Comănescu, lector universitar la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) Cluj-Napoca, analist al relațiilor transatlantice și al modului în care UE își negociază interesele într-un context de securitate tot mai tensionat.

Întrebare: — Anunțurile privind preluarea controlului asupra Groenlandei pun UE într-o situație fără precedent. Cum ar trebui să reacționeze Uniunea? E solidaritate automată cu Danemarca sau coordonare UE–NATO?

Radu Albu Comănescu: — Detașându-mă pentru o clipă de subiect, îmi dau seama că vorbim de un scenariu extrem care până recent ținea de ficțiunea geopolitică și militară, sau de seriale ca „Occupied”, nu de agendele instituționale ale Occidentului atlantic. Sunt presiuni explicite ale unui aliat asupra integrității teritoriale a unui stat membru UE, în speță Danemarca prin Groenlanda. Cazul Groenlandei contribuie la dificultatea ițelor, de trei ori atipic. E parte a Coroanei daneze și a statalității daneze, dar nu face parte din UE (ieșind în 1985 din CEE) fiind totuși parte integrantă din Regatul Danemarcei. Vorbim deci de integritatea teritorială a unui stat UE, plasat sub constantă presiune din partea principalului aliat strategic al UE, SUA, nu din partea unei puteri rivale (Rusia, China), în forme care sunt pe moment politice, simbolice, mediatice, nu militare, dar care au implicații de suveranitate.

— Cât de „automată” e solidaritatea și unde sunt limitele juridice?

Radu Albu Comănescu: — Cutia Pandorei se deschide prin faptul că solidaritatea cu Danemarca e automată doar pe plan politic, și nu e mecanică. Nu se poate așadar invoca o apărare colectivă. Coordonarea UE–NATO în această criză e necesară, dar vine cu cu limite clare. NATO este relevant pentru că Groenlanda e esențială strategic pentru SUA și deci NATO, Danemarca e membru NATO, iar securitatea arctică este un dosar NATO. Problema este că NATO nu poate media dispute de suveranitate între aliați, ci doar evita escaladări. Sub nicio formă NATO nu poate legitima ideea de preluare, control sau negociere teritorială; rolul său e de stabilizare a relației, nu de soluționarea politică.”

— Cum ar arăta, practic, o reacție europeană „corectă”?

Radu Albu Comănescu: — Cum ar trebui să reacționeze Europa? Ar fi util ca întreaga reacție să aibă un calm juridic, fără aspecte emoționale. UE ar trebui să depersonalizeze conflictul, folosindu-l la gestionarea relației cu SUA fără escaladă retorică dar și fără să lase impresia că presiunile sunt acceptabile. Pentru credibilitatea Uniunii, trebuie la fel de bine evitate negocierile bilaterale separate Danemarca–SUA sub presiune, cacofonia tradițională a declarațiilor contradictorii din statele UE, tăcerea instituțională (ar fi interpretată ca acceptare) și etichetarea situației ca „glumă geopolitică” pentru că miza reală nu este doar despre Groenlanda.

— Care sunt mizele reale: securitate, resurse, rute arctice sau precedent geopolitic?

Radu Albu Comănescu: — Toate cele patru mize contează, dar cu certitudine nu în mod egal și nu la fel pentru toți actorii. Miza cea mai plină de greutate, pentru că e imediată, ține de precedentul geopolitic, nu de petrol sau de rutele arctice. Știm că motivul invocat de Washington este securitatea strategică – aceasta fiind miza imediată, dar ea e deja câștigată! Strict militar, SUA nu câștigă nimic nou prin schimbarea suveranității — dar e un indiciu că securitatea invocată e de fapt o miză secundară, venind doar ca justificare politică.”

— De ce resursele și rutele sunt, de fapt, „mize de termen lung”?

Radu Albu Comănescu: — Pe linie economică, resursele naturale ale insulei sunt importante pe termen lung, dar mult supraestimate și deocamdată speculative în termeni de cantitate. La fel și rutele arctice, care sunt o proiecție în viitor. Sunt doar potențialități. Precedentul geopolitic este miza majoră și cea mai periculoasă pentru că ar saborda întregul sistem al relațiilor internaționale existent, întreaga sa logică, natură, funcționalitate și practică.”

— Privind cumulul acestor crize, ne îndreptăm spre o UE mai autonomă strategic sau spre o Uniune care va gestiona crizele punctual, în logica realpolitik? Și ce riscuri implică o confruntare diplomatică deschisă cu SUA?

Radu Albu Comănescu: — Ca întotdeauna, creată dintr-un efort de a modera toate excesele, Uniunea va tinde către o cale de mijloc, chiar dacă aceasta vine cu costuri palpabile. Aș spune că Europa nu se îndreaptă nici clar spre autonomie strategică deplină, nici spre un realpolitik clasic, ci către un hibrid puțin stabil pe care îl vom vedea funcționând reactiv și diferențiat, cu riscuri reale pe termen mediu. Autonomia strategică completă nu e realistă în următorul deceniu, din câteva motive structurale.

— Cum ar arăta confruntarea UE–SUA în termeni concreți?

Radu Albu Comănescu: — Dacă vorbim de o confruntare deschisă, aceasta nu se va desfășura cu militari ci prin sancțiuni comerciale reciproce, războaie de reglementare (tech, climate, industrie), subminare politică în foruri și organizații multilaterale, și presiuni asupra statelor UE care au sensibilități atlantiste și se pot transforma în pivot sau în coloana a V-a. Poziționarea reală a regiunii noastre e între securitate și pragmatism, cu un reflex dominant: acela de a egala conceptul de securitate cu prezența și legătura cu SUA, garant existențial împotriva Rusiei.

— În acest context, care e poziția specifică României?

Radu Albu Comănescu: — România are o poziție clară, dar cu nuanțe. Este foarte atlantistă și foarte pro-americană în securitate, apoi este pro-UE în economie, dar e reticentă față de ideea unei autonomii strategice care ar dilua NATO și susține o „autonomie complementară” a Europei, în NATO, nu o „autonomie alternativă” (în afara NATO).

— Ce s-ar întâmpla dacă UE ar intra într-o confruntare diplomatică dură cu Washingtonul?

Radu Albu Comănescu: — Dacă Uniunea Europeană ar intra în confruntare diplomatică cu SUA, regiunea noastră ar intra într-o spirală care nu favorizează neapărat Bruxelles-ul; statele estice ar refuza cel mai probabil să urmeze capitalele vest-europene într-o ruptură cu Washingtonul.