În Les Suppliants (L'Arche, 2016), acel cântec al exilaților pe care l-a imaginat ca un ecou al tragediei lui Eschil, romanciera austriacă Elfriede Jelinek, Premiul Nobel pentru Literatură 2004, evocă aceste femei și bărbați care se îneacă în largul coastelor sale europene în căutarea protecției pe Bătrânul Continent. Apa îi acoperă. Dar pe uscat, administrația are o singură întrebare pentru cei înecați: "Cum îndrăznești să părăsești teritoriul natal?", scrie Le Monde.

Este aceeași neînțelegere pe care ministrul italian de interne, Matteo Piantedosi, părea să o manifeste după naufragiul din 26 februarie, în apropiere de coasta Calabriei, a unei nave pline cu refugiați, cei mai mulți fugari din Afganistan. Morților – cel puțin 72, conform ultimelor numărători – le-a adresat această acuzație: "Disperarea nu poate justifica niciodată condiții de călătorie care pun în pericol viața copiilor". Pentru că, a adăugat el, ar fi fost suficient ca naufragiații "să solicite" pentru ca ei să fie aduși pe pământ italian: "Semnificația cuvintelor mele este: «Opriți-vă, venim să vă luăm»".

În ceea ce-o privește pe președinta Consiliului de Miniștri, Giorgia Meloni, aceasta și-a exprimat compasiunea, anunțând, în contradictoriu față de ministrul său: "Guvernul se angajează să prevină plecările și, odată cu ele, producerea acestor tragedii, cerând cea mai mare cooperare din partea statele de plecare și de origine". Poate că premiera se gândea să negocieze cu talibanii ca să-i descurajeze pe afganii refugiați, în general de origine hazară, să plece. Să ceară acest lucru tocmai celor pe care îi persecută, torturează și ucide. Sau cu guvernul turc, care să-i rețină la plecare și să-i adauge celor 3 milioane de refugiați deja adăpostiți în taberele sale.

De la salvare la refulare

Președintele Italiei, Sergio Mattarella, a mers - singurul dintre autoritățile italiene - să se reculeagă în fața sicrielor, recunoscând că victimele "fug din fața unor condiții foarte grele". Dacă au îndrăznit să părăsească pământul natal, a fost pentru că aveau motive serioase să o facă.Ca întotdeauna în astfel de cazuri – ne amintim că Emmanuel Macron nu a avut nicio reacție, a doua zi după moartea a 27 de naufragiați în Canalul Mânecii, pe 24 noiembrie 2021 – politicienii italieni au cerut mai multe controale și mai multă severitate la frontiere din partea Frontex. Dar asta a condus la o tragedie.

Pe de o parte, avionul Frontex care a survolat barca și a identificat prezența multor pasageri la bord nu a raportat situația devenită primejdioasă. Pe de altă parte, ambarcațiunile cu motor de la paza de coastă, care fuseseră trimise la fața locului, s-au întors din cauza vremii nefavorabile. Departe de a fi fost o operațiune de salvare, ieșirea târzie și eșuată a navelor italiene a fost asemănătoare cu o operațiune a poliției.

Cu toate acestea, nu a fost dintotdeauna așa. După naufragiul petrecut pe 3 octombrie 2013 în largul coastelor la Lampedusa, naufragiu care a adus moartea a cel puțin 368 de persoane, guvernul italian, șocat de tragedie, a lansat o operațiune de salvare majoră pe mare numită "Mare Nostrum", care se estimează că a salvat 150.000 de oameni. Însă în anul următor, din lipsă de finanțare europeană, programul a fost întrerupt și înlocuit de operațiunea "Triton" a Frontex, care avea funcția de a intercepta bărci.

Mai târziu s-a descoperit că agenția practică respingeri ilegale și periculoase și colaborează cu așa-zișii reprezentanți ai pazei de coastă libiene, care rețin naufragiații înainte de a-i duce în închisori, unde adesea sunt abuzați. Pentru a compensa dispariția virtuală a operațiunilor de salvare, mai multe organizații umanitare au închiriat apoi nave destinate salvării pe mare, dar guvernul italian a acuzat foarte repede ONG-urile de complicitate cu contrabandiștii, i-a împiedicat să se acosteze cu supraviețuitorii lor și chiar i-a dat în judecată.

Indiferența generală

În mod tragic, cu două zile înainte de scufundarea de pe coasta Calabriei, Parlamentul italian, dominat de dreapta și de extrema dreaptă, adoptase o lege care interzicea navelor organizațiilor neguvernamentale să efectueze mai mult de o salvare odată, măsură care s-a adăugat obligației, sub sancțiunea unor grele penalități, de a se limita la porturile care le-au fost alocate, departe de locurile de eșuare, pentru a reduce numărul operațiunilor și a reduce costul acestora. Astfel, în câțiva ani, am trecut, sub auspiciile Uniunii Europene, de la acțiunile de salvare pe mare la intimidarea și incriminarea acțiunilor umanitare.

Mediterana a devenit cel mai mare cimitir pentru exilați din lume, din moment ce acolo sunt înregistrate jumătate din cele 48.000 de decese de migranți înregistrate pe planetă din 2014 și până astăzi, potrivit estimării Organizației Internaționale pentru Migrații.

Sondajele arată că, cu cât controlul frontierelor maritime a fost înăsprit, cu atât a crescut proporția deceselor în rândul celor care încearcă traversarea, în timp ce contrabandiștii, ascunși pe coastele africane, nu numai că nu sunt îngrijorați, ci chiar cresc prețul traversărilor. Politica incriminantă a Uniunii Europene se desfășoară astfel în indiferența generală. Incriminarea imigranților contribuie la banalizarea naufragiilor.

A doua zi după tragedie, Forumul Solidale Lampedusa a transmis o scrisoare de condoleanțe și fraternitate sătenilor din Cutro, Calabria, cu care împărtășesc experiența dureroasă de a fi spectatori neputincioși ai acestor tragedii de pe țărmurile lor.

Textul s-a încheiat cu aceste rânduri ale poetei americane Emily Dickinson (1830-1886), care pot fi citite la intrarea în cimitirul din Lampedusa unde sunt îngropați atât de mulți naufragiați, anonimi sau nu: "A simți doliul în moarte / Pentru cei pe care nu i-am văzut niciodată / Înseamnă o legătură de viață / Între sufletul nostru și al lor / Străinii nu plâng – un străin".

Sursa: RADOR