Jean Marie Le Pen, „părintele” extremei drepte franceze înlăturat de „copiii săi politici”

În retrospectiva istoriei extremei drepte europene, apare numele lui Jean Marie Le Pen, care a murit marți la 96 de ani, deja retras din viața publică și după mai bine de jumătate de secol fiind o figură cheie în înțelegerea politicii în Franța.
Nu a ajuns pe culmi, dar a sfârșit alungat de cei care l-au avut ca referință la un moment dat. Tatăl Le Pen - politic și biologic - a avut-o ca ucenic pe Marine Le Pen care acum aspiră la vârful statului tot din extrema dreaptă, fiind considerată de mulți mai puțin radicală decât tatăl ei, scrie „20 Minutos” (Spania).
Iar Jean Marie Le Pen juca până la limită: un radical de școală veche care a făcut tot posibilul să fie președinte al Franței, dar cetățenii, în general, i-au întors spatele. În 1972 a înființat Frontul Național, un partid de pionierat al dreptei radicale nu numai în Franța, ci și în Europa, și l-a condus până în 2011. Între acești ani, a fost candidat la alegerile prezidențiale din 1974, 1988, 1995, 2002 și 2007, chiar înainte de a se retrage după o carieră ciclică.
Figura lui Le Pen, serioasă și acră, a mers mână în mână cu expresiile și pozițiile sale ideologice. În 1987, el a declarat că camerele de gazare reprezintă „un detaliu al istoriei” celui de-al Doilea Război Mondial, stârnind o puternică indignare în Franța și în întreaga lume. Această frază i-a adus multiple condamnări judiciare pentru incitarea la ură rasială și negarea Holocaustului, cu un profil care nu ar avea prea mult loc nici măcar în actuala dreaptă radicală.
Le Pen, în general, era cunoscut pentru pozițiile sale xenofobe și rasiste. Mai mult, el a mers până acolo încât a afirmat că prezența nazistă în Franța „nu a fost atât de gravă”, iar la mijlocul anilor '90 a afirmat că „problema demografică” a Franței ar putea fi rezolvată dacă „un milion de francezi albi ar avea câte trei copii”, lucru care a fost interpretat ca un apel rasist împotriva populației imigrante. Împotriva migranților, el a dat vina pe faptul că aceștia ar putea „să vină să guverneze în Franța" în câteva decenii „pentru că vor fi 25 de milioane de imigranți”.
Cu toate acestea, Jean Marie Le Pen a atins apogeul politic la alegerile prezidențiale din 2002. Nimeni nu a contat pe el, dar a ajuns în turul doi mai ales după rezultatele slabe ale socialistului Jospin. A fost prima dată când extrema dreaptă a ajuns atât de sus în Franța, dar a pierdut: în duelul cu Jaques Chirac, Le Pen a rămas cu doar 16% din voturi, conservatorul beneficiind de un cordon sanitar care, ceva mai slab, încă ține (dar nu se știe pentru cât timp).
Acel eșec – deși nu a fost atât de mare pentru spațiul său politic pentru că a devenit o primă piatră – a reușit să-l ducă la Bruxelles: Le Pen a fost europarlamentar între 2004 și 2019, an în care s-a retras definitiv din viața politică. Mai înainte, în 2015, a fost exclus din propriul partid - al cărui președinte de onoare era din 2011 - într-o decizie la care, cel puțin extern, nu a participat fiica și înlocuitoarea sa Marine Le Pen, care și-a reînființat partidul redenumindu-l Reuniunea Națională (RN).
Jean Marie Le Pen a învățat să înoate în apele extremei drepte, învechite și inovatoare, pentru ca, de exemplu, Marine Le Pen, dar și Jordan Bardella sau Eric Zemmour să poată alerga, în special fiica lui care acum aspiră la ceea ce tatăl său nu a reușit să obțină. În 2027 se vor împlini 10 ani de la ultimele alegeri la care a participat „părintele” extremei drepte franceze, iar fiica lui va fi cea care ar putea ajunge la Palatul Elysée.
Sursa: Rador Radio România
Comentarii