Partidul moderat de centru-dreapta obișnuia să reprezinte categoria grea a politicii. Era partidul micilor antreprenori și fermieri, partidul orășelelor și satelor, dar și cel al suburbiilor bogate. Pe tot cuprinsul Occidentului era marele susținător al globalizării, al circulației libere a capitalului, mărfurilor și oamenilor. Era partidul alianței transatlantice și, în cazul Europei, cel al integrării europene.

Acum nu mai este. Modelul lui clasic nu mai funcționează, întrucât diverse componente ale întregului au ajuns să intre în conflict între ele. A fi pro-UE în zilele noastre înseamnă a fi în favoarea legislației care le impune costuri și poveri micilor antreprenori și fermieri, cât și pentru acea libertate a circulației care a adus deja mult prea mulți imigranți.

În Regatul Unit centrul-dreapta e reprezentat de Partidul Conservator, care tocmai a trecut săptămâna trecută printr-o baie de sânge electorală la alegerile locale, pricinuită de partidul Reform condus de Nigel Farage, cu orientare de dreapta.

În Germania AfD-ul de extrema dreaptă a depășit pentru prima oară CDU/CSU [creștin-democrații - n.trad.] în mai multe sondaje naționale [devenind de facto cel mai mare partid din țară, deși marja e minimă și fluctuează - n.trad.]. Vă mai amintiți de Forza Italia, echivalentul italian al conservatorilor britanici? Ei bine, astăzi nu mai e decât partenerul cel mai mic din coaliția guvernamentală condusă de Giorgia Meloni și partidul ei de dreapta, Frații Italiei. Gaulliștii Franței au ajuns astăzi un partid mic, care-și schimbă atât de frecvent numele încât e dificil să mai ții pasul [„Les Républicains”, pe moment - n.trad.]. Olanda, adesea un turnesol al politicii europene, s-a descotorosit și ea de tradiționalii ei creștin-democrați, optând în schimb pentru un asortiment de partide de extrema dreaptă și libertariene.

Prin urmare, puterea e preluată de acele forțe denumite îndeobște „extrema dreaptă”. Am putea evoca imaginea familiilor nefericite ale lui Tolstoi, fiecare în propriul ei fel, pentru a ilustra metaforic actualul tablou politic. Deși analogia nu e tocmai pe de-a-ntregul adecvată. Mișcările acestei noi Drepte își au fiecare propriile trăsături naționale: varianta germană e protecționistă; cea franceză e socialistă; iar cea americană e libertariană. Dar ce contează mai mult e ce au ele în comun. În mod evident toate sunt anti-imigrație. Însă împărtășesc ceva chiar mai important: dorința de a distruge ordinea globală liberală multilateralistă. Iar în această privință mă și aștept să reușească.

Presa consacrată și comentatorii de serviciu de pe la grupuri de reflecție și universități refuză să observe că ne deplasăm deja în acea direcție. Însă părtinirea optimistă e trăsătura definitorie a establishment-ului progresist. Ideea că extrema dreaptă ar putea câștiga această bătălie colosală o percep drept insultătoare. O percep și ca amenințătoare la nivel personal. Donald Trump tocmai a tăiat fondurile pentru Voice of America, National Public Radio și Public Broadcasting Service [servicii publice de presă, ultimele două naționale - n.trad.]. Prima măsură luată de DOGE-ul lui Elon Musk a fost tăierea fondurilor pentru proiecte ale societății civile din SUA și străinătate. Ungaria și Georgia au adoptat legi pentru restricționarea finanțării străine a grupurilor de reflecție și altor tipuri de ONG-uri. Iar în Europa majoritatea ONG-urilor sunt finanțate, cel puțin parțial, de guverne.

Iar această masă amorfă progresistă constituită din presă, grupuri activiste sociale și politice și universități este cea care impune scenariul politic dominant la nivel național. Narațiunile lor referitoare la interesul național sunt cele care dirijează țări precum Regatul Unit să intre în UE - sau, din contră, să iasă din UE. Tot narațiunile lor sunt cele care au încurajat Germania să devină dependentă de gazul rusesc și să-i ignore adevărata față lui Vladimir Putin. Și tot ele sunt cele care insistă că Ucraina va câștiga războiul cu Rusia - deși de doi ani este deja limpede că nu va izbuti.

Însă poveștile deservesc un scop. Iar reacția occidentală încăpățânată la invazia Rusiei din Ucraina este - după cum o văd eu - ultima sforțare a acestei construcții multilaterale găunoase pe care o numim „Vest”. Nimeni nu a susținut mai mult ideea de Vest decât partidele de centru-dreapta. Destinele lor sunt întrețesute.

Mult din ceea ce i se aplică centrului-dreapta i se aplică și centrului-stânga. Însă centrul-stânga are și propriile sale dificultăți specifice, cum ar fi dispariția muncitorilor industriali - simpatizanții lui tradiționali. În Europa centrul-stânga și-a pierdut simpatizanții în favoarea ecologiștilor și a partidelor de stânga radicală, precum Die Linke din Germania. În Franța și Germania declinul centrului-stânga l-a precedat pe cel al centrului-dreapta. Însă ambele sunt victimele aceleiași crize, a globalizării.

Sfârșitul hiper-globalizării a fost declanșat de criza financiară. Și nu criza în sine a provocat problemele, ci modul în care guvernele au reacționat la ea. Ele au făcut tot posibilul pentru a proteja sectorul financiar. Băncile centrale au adoptat politici de relaxare monetară pentru a proteja piețele datoriilor suverane. Guvernele au impus austeritatea pentru a stăvili ascensiunea altfel inevitabilă a inflației. Iar în tot acest timp companiile occidentale au inventat altă poveste: aveau neapărat nevoie să investească în China. Fiecare dintre aceste decizii a constituit o eroare de judecată colosală.

Însă deșirarea hiper-globalizării s-a petrecut lent. La cinci ani după Brexit Regatul Unit încă nu se separase complet de UE. Încă mai are și acum impozitul UE de 10% pe automobile. Și încă mai are și directiva GDPR - principalul motiv pentru care Europa, cu tot cu Regatul, a rămas în urma Americii și Chinei în materie de inteligență artificială. Trump tocmai a descoperit cât de dificil este în practică să te decuplezi de lanțurile de aprovizionare a producției dominate de China. Însă partizanii globalizării se înșală în mod sigur gândind că nu se poate întâmpla - doar pentru că e mai dificil decât își închipuia Trump.

Establishment-ul decidenților europeni s-a autoamăgit că e capabil să prevină ascensiunea anti-globaliștilor. Curtea constituțională a României pur și simplu a descalificat un politician de dreapta favorit în sondaje; o instanță franceză i-a interzis lui Marine Le Pen să mai candideze la președinție. Biroul pentru Protecția Constituției, serviciul secret intern al Germaniei, a clasificat formal săptămâna trecută AfD drept partid extremist de dreapta. Clasificare care poate declanșa proceduri judiciare ducând la interzicerea partidului. Și în SUA establishment-ul a încercat să-l atace pe Trump prin intermediul sistemului judiciar. Însă a face același lucru din nou și din nou, și a te aștepta la un rezultat diferit, e definiția pe care i-a dat-o Einstein nebuniei. Nu numai că aceste mașinațiuni nu au șanse de a reuși, dar în primul rând ele nu rezolvă problema de a le oferi alegătorilor securitatea economică și stabilitatea socială la care râvnesc.

O idioțenie similară denotă și cordonul sanitar politic ridicat în Germania de CDU și CSU împotriva AfD. Povestea aceasta pretinde că dacă nu vei forma niciodată o coaliție cu AfD, atunci AfD nu va ajunge niciodată la putere. Mergând pe același fir logic, dacă partidele democratice din Republica de la Weimar ar fi avut și ele un cordon sanitar, atunci Hitler n-ar mai fi ajuns vreodată la putere. Germanilor le place să creadă că ascensiunea naziștilor a fost un accident tehnic, iar nu consecința unei democrații eșuate: o democrație care nu reușise să le asigure cetățenilor ei securitatea economică.

Fiecare țară își are propriile obsesii tehnic-constituționale. Italienii sunt obsedați de sistemele electorale, astfel încât le schimbă unul după altul. Practic, italienii au probat toate sistemele, însă alegătorii găsesc mereu o cale de a vota cu ce partide și coaliții vor ei. Iar asta pentru că un sistem electoral nu poate decât să amâne, în cel mai bun caz, inevitabilul. Votul uninominal într-un tur, precum în Regatul Unit și SUA, favorizează în general partidele establishment-ului: numai că regula e valabilă doar până când nu mai e. Reform UK a obținut 14,3% din voturi la alegerile generale de anul trecut, pentru care a primit 0,8% din totalul deputaților. Numai că la alegerile locale de săptămâna trecută aritmetica s-a inversat și Reform a obținut partea leului în consiliile locale. Laburiștii au obținut o victorie covârșitoare la alegerile generale, deși numai 33,7% din alegători i-au votat. E cam cât a obținut și partidul lui Le Pen la alegerile generale din Franța de anul trecut, numai că el nu se află acum la putere.

Chiar dacă sistemul american favorizează duopolul celor două mari partide, Trump a reușit să-l evite infiltrându-se în Partidul Republicanul și preschimbându-l din interior. Dacă ar fi fost european ar fi fost obligat să-și fondeze propriul partid. Ruta ar fi fost alta, dar rezultatul același. În cele din urmă sistemele electorale, garanțiile constituționale și mecanismele precum cordoanele sanitare nu pot proteja un centru nepopular. Însă în loc să soluționeze problema globalizării disfuncționale, centriștii se încăpățânează în continuare să insiste cu aceleași vechi politici. Tocmai am citit o știre din Germania cum că 130 de refugiați sunt pe cale să descindă asupra unui sat bavarez cu 280 de locuitori. Poftim, încă 280 de voturi pentru AfD.

Extrema dreaptă a identificat centrul-dreapta drept principala sa țintă politică - care centru a reacționat cum ar fi de așteptat din partea oricărui monopolist înțepat. La alegerile locale britanice câștigurile Reform au fost aproape identice cu pierderile conservatorilor, în vreme ce pierderile laburiștilor s-au suprapus întocmai pe câștigurile liber-democraților și verzilor. Dinamica electoratului e în fapt mai complexă. În zonele germane industriale AfD a luat voturi de la centru-stânga. Însă rivalul esențial al AfD e tot centrul-dreapta.

Probabil că cea mai mare greșeală făcută de centru-dreapta a fost ne-corectarea neajunsurilor globalizării atunci când alegătorii au încetat să mai creadă în basmul cum că toți ar avea de câștigat de pe urma ei.

Actualul sistem funcționează bine pentru acei oameni care lucrează în sectorul serviciilor în orașe cu expunere globală - sau în Silicon Valley. Funcționează și pentru acei oameni care muncesc în minele de litiu și pentru cei cu deprinderi manuale pentru care există pe moment cerere mare. Dar nu funcționează pentru Ohio sau Michigan; nici pentru Yorkshire ori Lincolnshire; și nici pentru Saxonia-Anhalt și Turingia.

Londra a încercat să se deconecteze de la acest sistem prin Brexit. Dar pentru ca măsura să funcționeze ar fi trebuit adoptat un alt model economic. Conservatorii nu au introdus un model nou. Nici laburiștii nu o fac. În Regatul Unit diferența dintre centru-dreapta și centru-stânga se reduce la divergențe relativ minore privitoare la cheltuielile publice și fiscalitate, însă nu există vreo divergență fundamentală în privința modelului economic.

Exact la fel și în Germania, care nu și-a reinventat modelul industrial muribund. Iar Franța a depășit demult de tot limita a ce poate și ar trebui să facă un stat pentru cetățenii lui. Lucrul care s-a întâmplat în toate aceste țări e același: sursele stabile de venit ale populației s-au transformat în surse mai puțin stabile de venit. Industria auto a Germaniei, de pildă, era vaca de muls a economiei - acum abia dacă-i poate ține piept competiției.

Declinul centrului-dreapta, și într-o anumită măsură și al centrului-stânga, este imaginea în oglindă a acestor modele economice muribunde.

Nimic din toate acestea nu e nou. Am mai văzut-o și în 2016, când americanii l-au votat pe Trump, iar britanicii au votat pentru Brexit. Progresiștii, suferind de autosatisfacție în stadiu terminal, le-au pus în mod greșit eticheta de accidente electorale, rezultat al părtinirii presei sau, chiar mai rău, al ingerinței Rusiei. Există mereu vreun basm pe care politicienii și-l pot spune pentru a se sustrage de la rezolvarea problemei. Cel mai limpede indiciu al declinului politic e obsesia pentru atribuirea vinovăției: în antiteză cu cea pentru ce trebuie făcut. Centrul-dreapta era odinioară partidul natural de guvernare. Astăzi e partidul pretextelor.

Sursa: Rador Radio România