Numărul important de manifestanți, joi, 18 septembrie, pe străzile mai multor orașe din Franța, arată importanța acestor organizații menite să canalizeze furia din țară. Puterea trebuie să țină cont de asta, constată „LIberation” (Franța).

Mobilizarea a reușit, este importantă și populară. Mesajul principal este clar, exprimă o puternică dorință de justiție și egalitate. Exigența de justiție socială este o constantă foarte franceză, încă de la Marea Revoluție, reafirmată în 1945. Cei care se tem de slăbirea identității noastre naționale pot să se bucure: francezii, prin faptul că au susținut o măsură fiscală (taxa Zucman), oricare ar fi opiniile asupra modalităților tehnice ale acestui impozit și a posibilelor sale efecte secundare, arată atașamentul lor atavic – „existențial”, ca să folosim un termen la modă – față de egalitate.

Sute de mii de francezi – peste 500.000 potrivit Ministerului de Interne, un milion potrivit CGT – și-au luat din timp, pierzând adesea o zi de salariu, nu pentru a cere mai puțini imigranți, ci o repartizare mai justă a efortului bugetar.

Se spune că Franța virează spre dreapta. Este adevărat, partidele de extremă dreapta, cu discursurile lor simpliste, susținute de ecosistemul mediatic compus din canale de știri non-stop și rețele sociale polarizate prin algoritmi, știu să atragă mai bine voturile unei mari părți din populație care a căzut pradă furiei democratice și angoasei sociale sau identitare.

Diferențe față de 10 septembrie

Totuși, realitatea țării este și o viață asociativă densă și foarte dinamică, deseori orientată către acțiuni de solidaritate. Iar când vine vorba să se angajeze într-o zi de acțiune, să manifesteze și nu doar să reacționeze singuri și furioși în spatele ecranului, sau să protesteze printr-un vot antisistem, în secretul cabinei de vot, francezii, colectiv, o fac pe teme sociale. Nu e cazul peste tot în Europa. Manifestația – deocamdată inimaginabilă în Franța – împotriva imigrației de la Londra (150.000 de persoane) o dovedește.

Trebuie de asemenea subliniată, spre bucuria noastră, diferența dintre mișcarea din 10 septembrie și cea din 18 septembrie. Prima, eratică și greu de descifrat, a fost o mobilizare simptomatică a unei lumi în care dezbaterea digitală – sumă de trăiri sincere, dar individuale și dezorganizate – înlocuiește instrumentele și instanțele clasice de mediere. A doua (cea de joi, 18 septembrie), este organizată și coordonată de sindicate, sprijinite de partide politice. Aceste organizații colective, deși în criză de reprezentare, rămân cele mai potrivite instrumente pentru a transforma furia și aspirațiile populare în adevărate propuneri negociabile, deci utile.

Franța nu este, așadar, acea țară „pe marginea războiului civil”, alcătuită din cetățeni înfricoșați, suspicioși, retrași, „arhipelizați”, așa cum o descriu dreapta, extrema dreaptă și puternicele lor canale mediatice.

Misiunea istorică a partidelor de stânga

Era normal ca partidele de stânga să încerce, pe 10 septembrie sau în timpul mișcării vestelor galbene, să înțeleagă aceste mișcări și chiar să propună (evitând impresia de recuperare) o formulare și o clarificare a mesajului eratic care se degaja. Aceasta este, de fapt, misiunea istorică a partidelor de stânga.

Dar adevăratul moment de expresie democratică – oricât l-ar deranja pe Jean-Luc Mélenchon, care visează la o „revoluție cetățenească” impulsionată în afara structurilor tradiționale – a fost acest 18 septembrie.

O victorie a sindicatelor, acele organizații care au un loc în instanțele paritare ale economiei noastre sociale și care, în fiecare zi, în întreprinderile private și publice, negociază acorduri și apără salariații. Ele sunt cele mai aproape de realitatea socială a țării și nu de realitatea fantasmagorică, fabricată de adepții capitalismului dereglat, ai războiului civil sau ai Revoluției.

Sursa: Rador Radio România