"Am fost vaccinați prin războiul civil și prin îndelungata dictatură a lui (Francisco) Franco”, mi-a declarat Josep Borrell într-un interviu la Washington, el susținând că turbulenta existență anti-democratică a Spaniei și regimul ei fascist "au vaccinat" țara împotriva virusului legat de prioritatea celor născuți în țară și împotriva iliberalismului constatat la câțiva dintre vecinii săi europeni, comentează Ishaan Tharoor în The Washington Post.

Cinci ani mai târziu, Borrell, care este acum șeful diplomației europene, s-ar putea întreba dacă nu cumva continentul – și mai ales, țara sa – ar avea nevoie de un întăritor.

Duminică, alegătorii spanioli s-au prezentat la urne în cadrul unor alegeri anticipate care ar putea provoca revenirea la putere a extremei drepte pentru prima oară după dictatura lui Franco, o dictatură care a căzut cu aproape o jumătate de secol în urmă.

Potrivit rezultatelor aproape definitive, Partidul Popular (PP) al lui Alberto Nunez Feijoo totalizează 136 de locuri dintr-un total de 350 ale Congresului Deputaților, iar partidul de extremă dreapta Vox, singurul său aliat potențial, 33 de locuri (-19).

Partidul Socialist al lui Sanchez era creditat cu 122 de deputați (+ 2), iar Sumar, aliatul său din stânga radicală, cu 31.

Dacă va fi mandatat să formeze următorul guvern, Partidul Popular ar avea nevoie de sprijinul partidului ultranaționalist Vox, un partid cu care, după cum afirmă o serie de politicieni din PP, nu ar putea avea niciodată vreun obiectiv comun.

Vox este un partid cu o vechime care depășește cu puțin zece ani. El a apărut din reminiscențele de extremă-dreaptă pe un fond de catolicism tradițional și pe fondul animozităților legate de separatismul catalan și basc, bazându-se totodată pe aversiunea față de migrație, pe respingerea teoriilor științifice legate de climă, pe fondul indignării față de legislația profeministă și pro-LGBTQ+ și pe nevoia de protecție a societății spaniole.

În pofida aversiunii inițiale a Partidului Popular față de Vox, în ultimii ani, tot mai mulți politicieni de dreapta s-au aliat cu acest partid ca să formeze o serie de guverne locale și regionale.

În prezent, atașamentul deosebit al partidului Vox față de transformările culturale din secolul XXI și față de iliberalism i-au permis să obțină o bază solidă, reprezentând între 10 și 15 la sută din voturile spaniolilor. Este vorba despre un bloc care nu se mai află la marginea scenei politice și care ar putea hotărî soarta și programul de guvernare al viitorului guvern.

Cu siguranță, este vorba despre un avertisment la adresa premierului spaniol Pedro Sanchez, care le-a cerut alegătorilor să voteze împotriva principiilor fostului președinte Donald Trump și ale fostului președinte brazilian, Jair Bolsonaro – ambii, susținători înfocați ai extremei drepte - împiedicând promovarea acestor principii pe culoarele puterii de la Madrid.

Dar, să lăsăm deoparte politicile de pe celălalt mal al Atlanticului. Evenimentele din Spania nu reprezintă decât un ultim, dar poate cel mai izbitor, capitol într-un context mai larg al Europei. Treptat, partidele de extremă-dreaptă, pe vremuri neluate în seamă, au intrat în mișcarea de centru a continentului, iar, în multe locuri, chiar au ajuns la putere. Asemenea naționaliști neliberali guvernează deja în Italia, în Polonia și în Ungaria, sprijinind totodată guvernele din Finlanda și din Suedia.

Extrema dreaptă este în ascensiune în Austria și în Germania, în aceasta din urmă, recente sondaje semnalând îngrijorător că Alternativa pentru Germania - AfD, îi depășește pe social-democrați și pe Verzi, aliații acestora. 

Sprijinul față de aceste mișcări nu se datorează unei singure cauze. Într-un recent eseu apărut în Journal of Democracy, analistul politic german Michael Broening vorbea despre o prăbușire a încrederii în instituțiile politice, provocată de o extraordinară lipsă de optimism, resimțită de mulți europeni și, bineînțeles, în Germania.

Într-un vid atât de întunecat, extremiștii devin o atracție mai simplă și mai sensibilă prin comparație cu ceilalți.

"Întrucât naționalismul moderat al partidelor europene de centru a făcut imposibilă unificarea continentului și nu a reușit să impună o putere care să răspundă multora dintre temerile europenilor, extrema dreaptă a intervenit prin naționalismul său etnic fără ocolișuri și agresiv, oferind maselor, intimidate și confuze în fața problemelor de azi, un loc familiar în care să se refugieze, respectiv, națiunea etnică”, scriau profesorii italieni Lorenzo Marsili și Fabrizio Tassinari.

În același timp, extrema dreaptă din destule țări europene a cooptat sau a surclasat o dreaptă de centru care pe vremuri păstra măsura. Din acest punct de vedere, cazul cel mai ilustrativ este Italia, al cărei premier, Giorgia Meloni, conduce un partid care își reclamă originea din mișcarea neofascistă a secolului XX.

"Deosebirea dintre dreapta moderată și așa-zisa extremă dreaptă este din ce în ce mai neclară”, explica într-un interviu de anul trecut Pietro Castelli Gattinara, profesor italian expert în extrema dreaptă. "Totodată, e tot mai greu de separat modelul european de ceea ce constatăm în SUA și în alt țări din lume, unde, la fel, distincția se face din ce în ce mai greu”.

Ceea ce este acum mai clar decât, să zicem, cu cinci ani în urmă, e faptul că extrema dreaptă din Europa se apropie tot mai mult de puterea și de influența continentală. Săptămâna trecută, Meloni a dat practic buzna la un miting al partidului Vox din Spania, pledând pentru solidaritatea între patrioții din Europa: ”Este crucial să se stabilească o alternativă conservatoare și patriotică”. "Europa trebuie să devină din nou conștientă de rolul său și de influența sa pentru a deveni un gigant politic, și nu unul birocratic”.

O viziune mai largă și mai neliberală a Europei nu mai este doar o simplă fantezie a populiștilor demagogi sau a unor politicieni animați de resentimente, precum premierul ungar, Viktor Orban. "Suntem tentați să idealizăm Uniunea Europeană, considerând-o drept un proiect progresist și cosmopolit și făcând-o incompatibilă cu gândirea de extremă-dreaptă”, scria Hans Kundnani, cercetător principal la Chatham House, o instituție din Londra.

Dar,a continuat el, "s-ar putea ca tocmai această credință în ‚expresia cosmopolită a UE’ să-i fi făcut pe analiști să nu vadă și alte posibilități, inclusiv eventualitatea unui proiect european centrat mai mult în jurul unui „etno-regionalism” sau în jurul unei identități europene mai înguste, legată de „ideea albilor”.

Kundnani mai adaugă că partidele de extremă-dreaptă resping presupunerile potrivit cărora ele ar fi incapabile să coopereze și să poată coordona arena internațională, "părând mai degrabă să coopereze eficient între ele – unele dorind chiar să accepte o mai mare unitate, de exemplu, în privința politicii migrației, dacă o atare politică e acceptată în condițiile impuse de ele”.

Marsili și Tassinari sunt de aceeași părere: "Spre deosebire de euroscepticismul superficial din formelor sale anterioare, noua extremă dreaptă europeană se folosește de Europa, de instituțiile ei și de pârghiile de negociere ale acesteia în propriul interes”.

În această lună, Spaniei i-a revenit președinția rotativă a Uniunii Europene. Există în mod clar posibilitatea ca, în curând, un guvern sprijinit de extrema dreaptă să preia o poziție de conducere prin care să impună politica, comenteazăBruxelles-ului.

Sursa: RADOR