Concentrarea asupra ambițiilor expansioniste și agresive ale Moscovei a devenit deja un obicei zilnic în țările baltice și scandinave: Polonia, Germania, Belgia și Olanda, țările supuse constant atacurilor cu drone, închiderii aeroporturilor civile și altor forme de sabotaj, chiar mai dăunătoare (vezi recentul atac feroviar pe teritoriul polonez).

Nu sunt simple provocări. Sunt acțiuni care ar trebui văzute ca un precursor și o potențială variantă a atacurilor militare tradiționale: unii experți vorbesc despre un „război gri” pentru a indica o agresiune nedeclarată, dar în escaladare.

O apreciată cercetătoare militară americană ne atrage atenția asupra acestui aspect: Putin copiază în Europa de Vest ce face Xi Jinping de ani întregi împotriva Taiwanului. Armata taiwaneză vorbește despre „strategia anacondei”, șarpele care ucide nu cu venin, ci strangulându-și prada până la sufocare.

Spre deosebire de Xi, Putin nu urmărește neapărat anexarea teritorială a fiecăreia dintre țările europene pe care le vizează cu aceste forme de „război gri”, dar, cu toate acestea, paralelele Rusia-China sunt foarte instructive. Vă ofer un rezumat al studiului publicat de profesoara Ariane Tabatabai, acum cercetătoare la firma de avocatură Lawfare, care a deținut anterior funcții de conducere în cadrul Departamentelor de Stat și Apărare ale SUA. Ea este cea care a evidențiat asemănările cu atacurile continue ale Chinei împotriva Taiwanului.

În ultimele săptămâni, scrie Ariane Tabatabai, Rusia a folosit împotriva statelor NATO tactici coercitive la niveluri pe care responsabilii europeni le-au descris ca fiind „fără precedent” de la sfârșitul Războiului Rece. Mai multe țări europene - inclusiv Polonia, Estonia, Danemarca și Norvegia - au suferit incursiuni în spațiul lor aerian de către aeronave rusești cu și fără pilot. Aliații NATO au răspuns cu măsuri defensive imediate, cum ar fi doborârea dronelor rusești și se pare că au început să își revizuiască și să își actualizeze abordarea și regulile de angajament în fața unor astfel de incursiuni. Ei fac acest lucru pentru a-și semnala hotărârea și a-i demonstra Moscovei capacitățile combinate ale Alianței, în fața a ceea ce prim-ministrul polonez Donald Tusk a numit „faza cea mai aproape de un conflict deschis de la cel de-al Doilea Război Mondial”. În ciuda faptului că Rusia are o lungă istorie de acțiuni provocatoare, activitățile sale recente seamănă cu strategia Chinei din ultimii ani de a crește treptat presiunea asupra Taiwanului.

Este evident că cele două campanii au diferențe semnificative (de exemplu, în timp ce cele mai recente activități ale Moscovei s-au limitat până acum la spațiul aerian, cele ale Beijingului au implicat și domeniul maritim).

Operațiunile rusești au fost mai sporadice și limitate ca amploare și profunzime, în timp ce ale Chinei sunt în desfășurare de câțiva ani și au crescut treptat ca amploare, intensitate, frecvență și complexitate. Campania chineză are ca obiectiv declarat reunificarea cu Taiwanul, în timp ce Rusia nu are un astfel de obiectiv față de NATO.

Însă cele două abordări au numeroase asemănări și se dezvoltă pe fundalul cooperării tot mai mari dintre cele două țări în cadrul respectivelor „campanii din zona gri”, un termen folosit de comunitatea serviciilor de informații pentru a descrie „utilizarea deliberată a mijloacelor coercitive sau subversive de către un stat pentru a atinge obiective politice sau de securitate în detrimentul altora, în moduri care încalcă legile sau exploatează lacunele din normele internaționale, dar rămân sub pragul perceput al unui conflict armat direct”. O cooperare care are implicații atât pentru NATO în Europa, cât și pentru aliații și partenerii SUA din regiunea indo-pacifică.

În continuarea analizei, cercetătoare explică faptul că războiul viitorului a suferit modificări. Nu mai seamănă deloc cu marile invazii ale secolului al XX-lea și nici măcar cu războiul hibrid pe care l-am cunoscut în Ucraina. Este un război gri, alcătuit din presiuni incrementale care se opresc la un pas de un conflict deschis. În acest teren intermediar - zona gri, mai precis - Rusia și China își perfecționează tacticile din ce în ce mai similare, observându-se și copiindu-se reciproc, într-o convergență strategică care ar trebui să îngrijoreze atât NATO în Europa, cât și Statele Unite și aliații lor din Pacific.

Moscova încearcă simultan să epuizeze Kievul, să intimideze europenii și să testeze adevărata pregătire a NATO de a răspunde. Umbra incertitudinii americane cântărește puternic: administrația Trump a transmis semnale contradictorii, oscilând între remarci conciliante față de Kremlin și declarații agresive care sunt neclare, o atitudine care slăbește descurajarea occidentală.

Unul dintre elementele surprinzătoare ale acestei strategii rusești este alegerea instrumentelor. Dronele Shahed - copii după originalul iranian produse acum în serie de fabricile rusești - costă doar zeci de mii de dolari. Pentru a le doborî țările NATO trebuie să utilizeze deseori rachete interceptoare care costă de zeci sau sute de ori mai mult. E matematica uzurii: ataci cu arme ieftine pentru a-ți forța adversarul să se apere cu unele scumpe. O tactică străveche, dar actualizată prin tehnologia secolului XXI.

China monitorizează cu atenție evenimentele din Europa și-și urmărește de ani buni propria strategie de presiune constantă asupra Taiwanului. După vizita lui Nancy Pelosi la Taipei în 2022 Beijingul a intensificat tot: incursiuni zilnice în zona de identificare aeriană, manevre navale din ce în ce mai complexe și operațiuni hibride, cum ar fi tăierea cablurilor submarine care-i asigură comunicațiile insulei.

Comandantul Marinei Taiwaneze, amiralul Tang Hua, a numit această tactică „strategia anacondei”: ​​strângerea lentă a strânsorii, forțarea adversarului să greșească și epuizarea sistemului său de apărare. China nu își ascunde ambiția, vrea să fie gata să cucerească Taiwanul până în 2027, preferabil fără a trage un foc de armă. Și în acest caz, linia dintre presiune și conflict este neclară.

Multe elemente ale strategiei Chinei coincid cu logica rusă: testarea hotărârii aliaților americani, sondarea vulnerabilităților, normalizarea prezenței militare și schimbarea statu-quo-ului fără a-l declara.

Rusia privește spre China. China privește spre Rusia. Și nu este o coincidență faptul că ambele își perfecționează aceleași tehnici: război cu drone low-cost, operațiuni sub prag, manevre aeriene și maritime din ce în ce mai frecvente, diplomație intimidantă și exploatarea ambiguităților dreptului internațional. Cooperarea lor nu este o alianță formală, iar anumite neîncrederi istorice rămân profunde. Dar este o convergență funcțională, pragmatică. Orice slăbește ordinea liberală occidentală este un câștig pentru ambele capitale. Și de fiecare dată când NATO sau Washingtonul ezită, Moscova și Beijingul învață o lecție utilă: până unde se poate merge fără consecințe?

Provocările rusești din Marea Baltică și din Marea Nordului nu sunt doar o problemă europeană. Dacă acest tip de presiune ar deveni structurală, așa cum s-a întâmplat acum pentru China în Marea Chinei de Sud, Statele Unite ar trebui să-i aloce mai multe resurse Europei, eliberând-o de eforturile de izolare ale Beijingului. Iar pentru China, acesta ar fi un avantaj clar. Nu este o coincidență faptul că Beijingul monitorizează îndeaproape modul în care NATO reacționează la incursiunile Moscovei: fiecare diviziune internă, fiecare întârziere în răspuns, fiecare mesaj ambiguu devine un precedent. Când Xi va decide dacă și cum să crească presiunea asupra Taiwanului, reacția Occidentului la agresiunea rusă va fi fost unul dintre principiile sale călăuzitoare.

Autoarea studiului concluzionează: Occidentul nu se mai poate limita la descurajarea tradițională, menită să prevină izbucnirea unui război convențional. Trebuie să se doteze cu un factor de descurajare pentru „zona gri”: o doctrină care combină tehnologia anti-drone, rezistența infrastructurii critice, comunicarea politică coerentă și colaborarea strânsă între Europa și aliații săi asiatici. Rusia și China au înțeles că cea mai eficientă modalitate de a schimba ordinea mondială nu este războiul declarat, ci o presiune continuă, lentă, menită să exploateze ezitările Occidentului. Cooperarea lor în „zona gri” este deja o realitate consolidată. Pentru a răspunde, Statele Unite, Europa și țările din zona Pacificului trebuie să recunoască faptul că partida decisivă nu se mai joacă doar pe câmpul de luptă, ci în tot acel spațiu ambiguu în care puterile autoritare încearcă să rescrie regulile.

Sursa: Rador Radio România