Premierul spaniol Pedro Sánchez a declarat recent cu încredere că Rusia nu va ajunge la Pirinei. O declarație care reflectă credința larg răspândită în mare parte din Europa că guvernul lui Vladimir Putin nu reprezintă o amenințare militară directă pentru țările și societățile lor. În afara Poloniei, a statelor baltice și nordice, multe națiuni europene consideră Moscova incapabilă de a fi o provocare militară semnificativă. După cum a glumit un înalt oficial german: „Cum pot amenința Berlinul dacă nici măcar nu au putut lua Kievul?” Totuși, această concentrare pe amenințările militare convenționale ignoră pericolul mult mai perfid pe care Rusia îl prezintă pentru țările baltice, dar și pentru întreaga Europă. Adevărata amenințare nu este doar militară, ci și politică și are potențialul de a rupe țesutul instituțional care a menținut UE prosperă, sigură și integrată.

Imaginează-ți acest scenariu în 2030 sau 2035. Rusia controlează zone mari din estul sau sudul Ucrainei, inclusiv o parte semnificativă a resurselor sale strategice, cum ar fi forța de muncă, producția de cereale, centralele nucleare și capacitățile militare de producție, inclusiv drone aeriene și maritime. Simțind divizarea și ezitarea în cadrul UE, Rusia decide să-și testeze hotărârea cu acțiuni militare limitate împotriva teritoriului UE. Deși poate părea puțin probabil astăzi, cu doar patru ani în urmă puțini și-ar fi imaginat că Europa va fi martora celui mai mare război pe pământul ei de după Al Doilea Război Mondial. A te baza pe planificarea viitoare în cel mai bun scenariu posibil ar fi nu numai naiv, ci și extrem de iresponsabil.

Până atunci articolul 5 al NATO va fi fost slăbit de delegitimarea constantă a oricui îi va urma lui Donald Trump. Între timp, UE are propria sa clauză de apărare reciprocă, articolul 42.7, care obligă statele membre să ofere ajutor și asistență oricărei țări UE aflate în atac armat. Totuși, eficacitatea acestei clauze nu a fost niciodată cu adevărat testată, iar aplicarea ei practică depinde aproape în întregime de încrederea în infrastructura și planificarea NATO.

Dacă Rusia ar lansa o astfel de provocare, răspunsul UE ar trebui să fie decisiv. Cea mai mică ezitare militară sau politică, eșecul de a reacționa în unanimitate pentru a apăra fiecare centimetru din teritoriul blocului, ar putea avea consecințe catastrofale cu mult dincolo de situația militară imediată. Consecințele politice ale unui răspuns slab ar putea duce la prăbușirea întregului proiect european așa cum îl cunoaștem.

Imaginați-vă o țară din UE implicată într-un conflict militar cu Rusia, în timp ce răspunsul partenerilor săi europeni este ambiguu sau ezitant. Cum ar putea fi de așteptat ca această națiune să rămână implicată în discuțiile privind subvențiile agricole, cadrele financiare multianuale sau bugetele Erasmus? Vor rămâne stabile relațiile deja fragile dintre Turcia, Grecia și Cipru? Care ar fi soarta Schengen sau a monedei euro? Înseși bazele cooperării și solidarității UE ar fi zdruncinate până la capăt la cea mai mică ezitare în ce privește apărarea colectivă reciprocă.

Acest scenariu prezintă un pericol clar și prezent pentru toți membrii UE, inclusiv pentru cei precum Spania, Portugalia și Irlanda, care se pot simți îndepărtați geografic de amenințările militare rusești mai imediate. Distrugerea UE ca entitate politică ar lăsa țările mici și mijlocii ale continentului la cheremul puterilor mondiale, modificând în mod fundamental peisajul geopolitic al Europei. De acolo până la un scenariu în care Europa se fragmentează într-un mozaic de state mici și mijlocii, fiecare căutând să se alinieze și să se supună intereselor Rusiei, Chinei, Turciei sau Statelor Unite ostile, este doar un pas scurt. Toate acestea se întâmplă în contextul prăbușirii pieței unice, al spațiului Schengen, al subvențiilor structurale și agricole ale UE și al sfârșitului celei mai elementare solidarități.

Probabilitatea ca acest scenariu să se materializeze depinde de perspectivă și nivelul de cunoaștere a treburilor est-europene. Cu toate acestea, mai mult decât probabilitatea în sine, ce este cu adevărat crucial sunt consecințele posibile. Un astfel de rezultat nu poate fi exclus complet, oricât de improbabil ar părea. De-a lungul istoriei prea multe evenimente dramatice au fost considerate improbabile înainte de a deveni realitate, cum ar fi anexarea Crimeei de către Rusia sau invazia pe scară largă a Ucrainei.

Prin urmare, orice planificare serioasă de perspectivă – inclusiv nevoia de a consolida capacitățile militare de descurajare, nu numai în Finlanda, ci și în Spania – este esențială pentru a preveni orice tentativă de destabilizare politică a Uniunii Europene. Această problemă este la fel de relevantă pentru Spania și Portugalia ca și pentru Finlanda și Estonia. Amenințarea pe care Rusia o reprezintă pentru UE nu constă în primul rând în tancurile care trec granițele sau rachetele care lovesc orașele, ci în capacitatea ei de a semăna discordie, de a alimenta incertitudinea și, în cele din urmă, de a fractura voința politică care ține Uniunea unită. De la coasta Mării Baltice până la țărmurile Mediteranei, toate statele UE au un interes comun în a evita acest rezultat. Pe măsură ce europenii navighează în aceste vremuri incerte, liderii lor au datoria să depășească calculele militare imediate și să înțeleagă că până și cele mai mici acțiuni militare pot declanșa consecințe de amploare pentru întreaga Europă. Singura modalitate de a evita acest lucru este de a avea o capacitate de descurajare suficient de puternică pentru a împiedica orice adversar să ia în considerare testarea stabilității continentului.

(Nicu Popescu este membru al Consiliului European pentru Relații Externe, ECFR, fost viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Externe al Republicii Moldova)

Sursa: Rador Radio România