”Măreția Franței impune prezența ei în spațiu”. În 1961, conștient de importanța strategică a Cosmosului, generalul de Gaulle a stabilit obiectivul Parisului de a deveni a treia putere spațială, după ruși și americani. O ambiție care va duce la lansarea cu succes a programului de rachete Ariane, zece ani mai târziu, garantând Europei suveranitate și oferindu-i propriul acces în spațiu.

Dar, astăzi, această autonomie este amenințată, din lipsă de lansatoare. Viitorul Ariane-6 întârzie deja mai bine de trei ani, lansarea sa inaugurală fiind amânată pentru ultimul trimestru al anului 2023. Sora sa mai mică, Vega-C, a ratat prima lansare comercială pe 20 decembrie și a trebuit să fie distrusă în zbor. Misiunile se vor relua după ce cauzele defecțiunii vor fi analizate și vor fi efectuate remedierile necesare.

Arianespace, compania care comercializează și gestionează zborurile, se va trezi așadar câteva luni fără o nouă rachetă. Este posibil ca clienții privați să apeleze la lansatoare americane sau indiene. Absența prelungită a unei soluții europene ar complica sarcina guvernelor, care nu vor să încredințeze punerea pe orbită a sateliților militari unor firme străine.

Ambiția Europei de a rămâne în cursa spațială împotriva americanilor și chinezilor este serios pusă sub semnul întrebării. Ca și modelul său de funcționare, deoarece spațiul, un domeniu rezervat de mult timp marilor agenții naționale, a fost zdruncinat de Elon Musk. Cu SpaceX și rachetele sale Falcon, miliardarul american și-a impus regulile de zece ani. Totul este mai rapid, mai ieftin, iar rachetele sale sunt reutilizabile.

Această flexibilitate contrastează cu rigiditatea proceselor europene, adesea o sursă de întârzieri și costuri suplimentare. Confruntată cu ofensiva SpaceX, Agenția Spațială Europeană (ESA) a reacționat prin lansarea, în decembrie 2014, a programelor Ariane-6 și Vega-C. Dar a făcut acest lucru fără a-și schimba organizarea și mai ales prin menținerea regulii ”repartizării geografice”, o practică de realocare a unei sarcini industriale fiecărui stat echivalent/ă/ cu contribuția sa financiară. O țară poate obține astfel ca una dintre companiile sale să participe la un proiect, chiar dacă nu este cea mai eficientă în domeniul său. Acest lucru îi permite și să achiziționeze tehnologii, așa cum a fost cazul Germaniei și Italiei împotriva Franței.

Această regulă este din ce în ce mai greoaie în fața multiplelor proiecte ale start-up-urilor și în special ale miliardarilor americani Elon Musk și Jeff Bezos. Mai ales că inițiativele se înmulțesc, necesitând reacții rapide.

Ultimul exemplu: livrarea de internet de mare viteză din spațiu. Elon Musk s-a impus cu constelația sa de sateliți Starlink. Punându-l la dispoziția ucrainenilor, de la începutul războiului împotriva Rusiei, și acum a societății iraniene în revoltă, el demonstrează importanța vitală a unui astfel de instrument de comunicare.

Ca răspuns, pentru a nu depinde de un actor privat și pentru a fi autonomă, Uniunea Europeană a anunțat la jumătatea lunii noiembrie lansarea propriei rețele ultrasecurizate, numită Iris².

Pentru a respecta calendarul foarte strâns care prevede punerea în funcțiune a acestei constelații din 2027, Bruxelles-ul a decis să renunțe la ”repartiția geografică” a ESA în licitațiile sale, pentru a favoriza competența tehnică a întreprinderilor, inovația și eficiența. O premisă care trebuie să fie în mod imperativ un succes și să devină standardul aplicabil tuturor programelor spațiale. Până la urmă, este în joc suveranitatea europeană.

Sursa: RADOR