Am sosit la Copenhaga a doua zi după discuție - al cărei subiect a fost, evident, Groenlanda, pe care Danemarca o deține și pe care Trump și-o dorește - și am constatat că întâlnirile pe care le aveam programate cu mai mulți politicieni danezi erau în pericol de a fi anulate. Pe fondul unei întâlniri de urgență convocate de Frederiksen cu liderii mediului de afaceri, al întâlnirii de urgență a ministrului ei de externe cu liderii partidelor și al încă unei întruniri de urgență a comisiei de afaceri externe a parlamentului, toată situația devenise brusc fluidă.

Rezultatul: pe la mijlocul dimineții eram pe Podul Knippel, care face legătura între ministerul de externe și parlament, cu telefonul în mână, așteptând să mi se spună încotro s-o apuc. Iar în Danemarca în ianuarie nu e cald; am mers în parlament și am așteptat acolo. Întâlnirea mi-a fost anulată oricum. Iar după aceea nimeni nu mai voia să-mi dea declarații formale. Și iată cum s-a întâmplat că americanii care l-au votat pe Trump pentru că ouăle par a fi nepermis de scumpe au declanșat o criză politică în Scandinavia.

În discuțiile mele private adjectivul cel mai frecvent folosit pentru a descrie apelul lui Trump a fost „dur”. Verbul cel mai des folosit a fost „a amenința”. Reacția cea mai frecvent relatată a fost nedumerirea. Trump i-a pus clar în vedere lui Frederiksen că e serios în privința Groenlandei: aparent el vede chestiunea ca pe o afacere imobiliară. Dar Groenlanda nu e o casă pe plajă. Cea mai mare insulă din lume este un teritoriu autonom al Danemarcei, locuit de cetățeni danezi care votează la alegerile daneze și au reprezentanți în parlamentul danez. Danemarca are și ea un sistem politic, iar un premier danez nu poate vinde Groenlanda, tot așa cum un președinte american nu poate vinde Florida.

Concomitent, Danemarca e și o țară ale cărei companii globale - cum ar fi Lego, gigantul transportului maritim Maersk ori Novo Nordisk, care produce Ozempic - fac comerț de miliarde de dolari cu SUA și au acolo investiții apreciabile. Și considerau că acestea se numără printre aspectele pozitive ale relației danezo-americane. Danemarca și SUA sunt totodată membri fondatori ai NATO, iar conducerii daneze i se poate ierta faptul că credea că acest lucru contează și la Washington. Din contră, aceste legături s-au dovedit acum a fi vulnerabilități. Frederiksen s-a exprimat public abia joi, flancată de ministrul de externe și cel al apărării: „Ni s-a sugerat de către partea americană că, din nefericire, ar putea să apară o situație în care vom colabora mai puțin decât o facem astăzi în domeniul economic”, a declarat ea.

Și totuși, cel mai dificil aspect al crizei nu e nevoia pregătirii pentru o amenințare economică nespecificată din partea unui aliat apropiat, ci modul în care gestionezi o absurditate desprinsă parcă din Kafka. Adevărul e că revendicările lui Trump sunt ilogice. Orice ar putea dori America să facă în Groenlanda e teoretic posibil deja, chiar acum. Danemarca i-a permis mereu Americii să-și construiască baze militare în Groenlanda, să caute minerale, să detașeze trupe acolo și să patruleze rutele maritime învecinate. S-a întâmplat deja ca danezii să le permită americanilor să sfideze politici publice daneze în Groenlanda. Luând prânzul cu un fost diplomat danez, acesta mi-a relatat o povestea din perioada războiului rece care a avut loc nu la mult timp după ce Danemarca se declarase formal o țară fără arme nucleare. Cu toate acestea, premierul danez H. C. Hansen a fost abordat în 1957 cu o solicitare de către ambasadorul american. SUA ar fi fost interesate să-și stocheze niște arme nucleare la o bază proprie din Groenlanda. Și întrebarea era dacă Copenhaga dorea să fie informată oficial.

Hansen i-a răspuns printr-o notă „cifrată”, descrisă de arhivele diplomatice drept „informală, personală, extrem de secretă și limitată la câte o singură copie pentru părțile daneză și americană”. Nota lui Hansen, al cărei conținut n-a ajuns la parlamentul ori presa din Danemarca și a fost publicată abia după 1990, afirma că, din moment ce ambasadorul american n-a pomenit de planuri concrete și nici nu a înaintat vreo solicitare formală, „eu unul nu cred că afirmațiile voastre necesită vreun răspuns din partea mea”. Cu alte cuvinte: dacă voi nu ne spuneți că țineți arme nucleare în Groenlanda, atunci nici noi nu vom fi obligați să obiectăm.

Danezii le-au fost loiali aliaților lor americani atunci, și le sunt și acum. În cursul războiului rece au avut un rol esențial în munca de planificare a NATO. După colapsul URSS Danemarca și-a reformat armata, înființându-și forțe expediționare anume pentru a le fi utile aliaților americani. După 9/11, când clauza de apărare reciprocă a NATO a fost activată în premieră - de către SUA -, Danemarca a trimis trupe în Afganistan, unde 43 de soldați danezi și-au pierdut viața. Raportat la populația țării (5 milioane pe atunci), e o rată a mortalității mai mare decât au suferit SUA. Danezii au trimis trupe și în Irak și s-au alăturat forțelor NATO din Balcani. Credeau că sunt parte a acelei încrengături de relații care le-a conferit un caracter unic puterii și influenței americane din ultima jumătate de secol. Și, fiindcă alianțele americane se bazau pe valori împărtășite, nu pe interese pur tranzacționale, implicau un cu totul alt nivel de cooperare. Danemarca a ajutat America atunci când ea i-a cerut ajutorul și s-a oferit s-o ajute atunci când nu i l-a cerut. „Așadar, unde am greșit?”, m-a întrebat un funcționar danez.

Firește că nu au greșit cu nimic - dar și acest aspect face parte din criză. Trump însuși nu e capabil să articuleze, fie la conferințele de presă, fie, aparent, la telefon, ce anume mai exact are nevoie să dețină în Groenlanda sau cum le-ar putea acorda danezii companiilor și soldaților Americii și mai mult acces la Groenlanda decât au deja. Mulți alții vor încerca însă să-i explice declarațiile. The Economist a proclamat existența unei „doctrine Trump” și un milion de alte articole au dezbătut solemn relevanța strategică a Groenlandei. Însă la Copenhaga (și nu doar acolo) se suspectează o explicație incomparabil mai irațională: Trump nu vrea altceva decât ca țara lui să arate mai mare pe hartă.

Acest instinct - ignorarea frontierelor, legilor și tratatelor existente; considerarea unor țări ca fiind artificiale; ruperea relațiilor comerciale și prieteniilor, toate din cauză că un Conducător vrea să arate puternic - e unul pe care Trump îl are în comun cu imperialiștii trecutului. Ministrul rus de externe Serghei Lavrov s-a apucat și el să croncăne despre asemănările dintre dorința SUA de a avea Groenlanda și dorința Rusiei de a avea teritorii din Ucraina. Lavrov a propus ca în Groenlanda să aibă loc un referendum pe această temă, comparându-l cu plebiscitele false, cu electoratul supus coerciției, înscenate de Rusia în Crimeea și estul Ucrainei.

Firește că Trump ar putea foarte bine să uite de Groenlanda. Dar la fel de bine ar putea și să nu uite. Nimeni nu știe. El se ghidează după capricii, uneori preluând idei de la ultimul om cu care a vorbit, alteori revenind la obsesii pe care părea să le fi abandonat: generatoare eoliene, rechini, Hannibal Lecter și, acum, Groenlanda. Danezilor, care ca mai toate celelalte nații își fac planuri, semnează tratate sau concep strategii pe termen lung pe baza argumentelor raționale, acest mod de a face politică li se pare arbitrar, inutil, ba încă și suprarealist. Însă de acum e și permanent, iar cale de-ntors nu mai e.

Sursa: Rador Radio România