Aceasta este una dintre noutățile majore care, conform celor citite în proiectul văzut de agenția ANSA, este cuprinsă în noul regulament privind repatrierea UE.

Regulamentul este format din 52 de articole și este aplicabil direct și obligatoriu de către statele membre individuale. „Actualul mozaic  alcătuit din 27 de sisteme naționale de repatriere diferite, fiecare cu propria abordare și propriile proceduri, compromite eficacitatea repatrierilor la nivelul UE”, citim în introducerea textului.

Articolul 10 din regulamentul de repatriere prevede instituirea unei „interdicții de intrare” pe teritoriul UE pentru o persoană care „nu cooperează cu procesul voluntar” de repatriere – care va fi aplicat în cazul tuturor migranților care nu au dreptul la azil – sau nu părăsește statul membru „până la data indicată”, sau se mută în alt stat membru „fără autorizație”. Interdicția – care poate ajunge la un maximum de 10 ani – este declanșată și în baza articolului 16, adică pentru cei care prezintă „un risc pentru securitatea” țărilor UE.

„Stabilirea unui sistem european de repatriere eficient și comun este un pilon central al Pactului privind migrația și azilul. Pentru a funcționa, orice sistem de management al migrației trebuie să aibă o politică de repatriere credibilă și eficientă. Atunci când oamenii care nu au dreptul de a rămâne în UE rămân, este subminat întregul sistem de migrație și azil. Un lucru nedrept pentru cei care au respectat regulile, care subminează capacitatea Europei de a atrage și reține talente și în ultimă instanță erodează sprijinul public pentru societățile deschise și tolerante. Încurajează sosirile ilegale și expune imigranții ilegali la condiții precare și la exploatarea lor de către rețelele criminale”, citim în text, care amintește că „în prezent, doar aproximativ 20% dintre cetățenii țărilor terțe cărora li se cere să părăsească Uniunea chiar fac acest lucru. De multe ori persoane cărora li se spune să părăsească Uniunea scapă de autorități și se mută în alte state membre”.

„Actuala directivă de repatriere lasă legislației și tribunalelor naționale o marjă largă de manevră pentru punerea în aplicare a normelor UE și interpretarea acestora. Statele membre raportează probleme legate de lipsa de claritate a normelor și procedurile administrative prelungite, care subminează procesul echitabil. Acest lucru creează ambiguitate și incertitudine pentru resortisanții țărilor terțe implicate și pentru autoritățile care gestionează repatrierile”, explică noul Regulament UE, potrivit căruia, în plus, „lipsa cooperării resortisanților țărilor terțe, care pot rezista, fugi sau zădărnici în alt mod eforturile de repatriere, face dificilă executarea deciziilor de repatriere. Statele membre întâmpină dificultăți în urmărirea resortisanților țărilor terțe în diferitele etape ale procedurilor de returnare, ceea ce încetinește sau împiedică progresul.”

„Această propunere respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și obligațiile care decurg din dreptul internațional, în special din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și din Convenția Națiunilor Unite privind drepturile civile și politice”.

Regulamentul propus de Comisia Europeană privind repatrierile „introduce posibilitatea repatrierii” persoanelor „în privința cărora a fost emisă o decizie de repatriere într-o țară terță cu care există un acord sau o înțelegere de repatriere (centrul de repatriere)”. „Posibilitatea repatrierii migranților neregulamentari în aceste țări ar trebui să fie supusă unor condiții specifice pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză”, continuă textul noului regulament. În acest caz „un acord sau o înțelegere poate fi încheiat doar cu o țară terță în care sunt respectate standardele și principiile internaționale privind drepturile omului, în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv principiul nereturnării”.

„Un astfel de acord sau înțelegere trebuie să stabilească modalitățile de transfer, precum și condițiile pentru perioada în care resortisantul țării terțe își are reședința în țară, care poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Un astfel de acord sau înțelegere este însoțit de un mecanism de monitorizare pentru a evalua în permanență punerea în aplicare a acordului și a ține cont de orice modificare a circumstanțelor din țara terță. Minorii neînsoțiți și familiile cu minori sunt excluse de la repatriere într-o țară cu care există un acord sau înțelegere de repatriere.”

Sursa: Rador Radio România