Campania din 2021 a competiției de la Roland Garros a adus noi lecții fascinante. Doar cei mai inspirați dintre jucători le-au putut exploata la capacitate maximă către atingerea marilor obiective.

Pentru Novak Djoković, țintele rămâneau largi într-o carieră deja excepțională. Pe parcursul a aproximativ un deceniu și jumătate, contribuția sa în dominarea propriului sport a devenit una incontestabilă. Alături de alți doi omologi ce au oferit noi definiții durabilității, Roger Federer și Rafael Nadal, standardele au fost ridicate la înălțimi uimitoare, mai ales raportate la alte discipline.

Un amănunt foarte important de luat în calcul, atunci când analizăm dispunerea campaniilor recente, este că, dintre cei trei maeștrii ai succesului, sârbul a părut să fie mai vocal asupra unei eventuale cedare de ștafetă. În multiple rânduri, el reitera că generațiile ce ar trebui să vină din spate, spre accesarea gloriei absolute, vor avea nevoie să se confrunte serios în continuare cu omul prezentului. Misiunea pretendenților considerați încă tineri era pusă la încercare de către rezidentul din Monte Carlo. Identificarea metodelor prin care să poată rămâne în parametrii intensității dorite s-a alăturat acelui sentiment al permanenței motivații, descris mai devreme.

Pe harta statistică a tuturor timpurilor, actualul lider mondial acoperea deja imense repere, printre care cel mai mare număr de săptămâni petrecut în fruntea ATP. Anterior, nu mai devreme de startul lunii februarie, îmbunătățirea recordului de succese la Australian Open, la nouă, îl apropia suplimentar de un alt moment mult anticipat. Indiferent de modul în care apreciem ierarhia distincțiilor majore sau gradul ei de importanță real, sintagma respectivă rămâne relevantă.

Înaintea înfruntărilor pariziene, tema principală a discuției era evidentă. Atât timp cât Rafael Nadal încheia ediții cu noi victorii, postura rivalilor săi ar deveni din ce în ce mai ingrată. O conotație în plus ne indica faptul că trofeul de Mare Șlem cu numărul 14 pe zgură echivala cu depășirea lui Roger Federer și detașarea la trei lungimi față de Djoković.

Auspiciile istorice erau dificil de negat, luând în calcul că statutul de favorit cert rămânea al ibericului, chiar și înaintea startului semifinalei din 2021. Doar că, însumarea condițiilor atmosferice deosebite cu încrâncenarea rivalității principale a tenisului contemporan, cel puțin ca volum de joc, oferea posibilitatea unei confruntări unice, care s-a și materializat. După un debut care a reamintit vizibil de lansarea finalei masculine a toamnei precedente, Nole a înaintat treptat către controlul întâlnirii. 

Intervenția serii, așadar, a scăderii săriturii baloanelor, a creat circumstanțe caracterizate favorabil sârbului, care s-a afișat tot mai stăpân pe sine. Și totuși, avea să fie nevoie de o minge de set salvată, într-unul dintre cele mai intense acte din istoria Openului Francez, pentru ca balanța să se încline vizibil. Învățând din lecțiile disputelor anterioare, balcanicul rămânea precis până când intrarea finală în zona de grație echivala cu scăderea intensității mentale și fizice a colosului său adversar.

Odată cu finalizarea celei mai inspirate prestații pe zgură a întregii cariere, Novak Djoković mergea fulminant spre finală, devenind întâiul jucător (dintr-un club de numai doi) care să îl învingă de două ori pe Rafa Nadal la Roland Garros. Însă, după prestația monumentală descrisă, alte borne deosebite se deschideau pentru el împotriva lui Stefanos Tsitsipas. 

Conform cursului sportului alb al băieților, monopolul unor performeri asupra anumitor competiții a fost atât de accentuat încât nimeni nu s-a putut impune de două ori în fiecare turneu de Mare Șlem. În Era Open (începută din 1968), Roger Federer și Djoković aveau doar un Open Francez la activ, în vreme ce Nadal, maestrul incontestabil al zgurii franceze, nu se impusese la Melbourne decât în 2010. 

Șansa atletului din Belgrad de a schimba acea formidabilă situație era mai apropiată ca niciodată. În fața sa, însă, se regăsea un grozav oponent grec aflat în fața propriei ocazii istorice a carierei. La 22 de ani, elenul ajunsese meritoriu în prima sa finală majoră, după un joc cu la fel de multă intrigă, decis în maximum de manșe, împotriva lui Alexander Zverev. 

Este de notat, totuși, că semifinala dintre cei doi tineri a fost mai scurtă față de a doua cu peste 30 de minute, deși a avut un act în plus. Poate că și amânuntul subliniat, al unei perioade de recuperare superioare era unul pe care favoritul cu numărul 5 își putea baza încrederea. Combativitatea adversarului său era totuși de neclintit, importanța ocaziei fiind una prea mare pentru rețineri.

De-a lungul primului set, în contextul unei temperaturi ridicate pe arena Philippe Chatrier, presiunea teoretic mai stridentă stătea pe umerii mâi tânărului finalist. Explicația se rezuma simplu la dominația uluitoare a balcanicului dacă startul i-ar fi fost pozitiv. Momente foarte echilibrate păreau să balanseze situația în favoarea campionului de la Londra din 2019. 

Pe măsură ce jocurile treceau, el creștea în gradul confortului. Concomitent, trecând cu bine peste o alunecare foarte delicată în zgură, principalul favorit salva o primă minge de set la serviciu, după care trecea în avantaj. Tsitsipas nu se impacienta și ducea manșa într-un tie-break început mult mai bine. Revirimentul advers ducea la un final dramatic, grecul prevalând după alte trei oportunități de set ratate și una salvată, în jocul decisiv.

Încrederea căpătată într-un act de 68 minute coincidea cu o scădere importantă a intensității numărului 1 ATP. Pus în dificultate constantă, atât de soarele puternic, cât și de încrezătorul său rival, campionul din 2016 se vedea realmente dominat în următoarele secvențe. Ca urmare, Stefanos Tsitsipas se apropia la un pas distanță de clipa triumfului.

După un ultim serviciu pe care nici nu l-a mai contestat, Novak Djoković lua calea vestiarelor. Dar, aflat în ipostaza similară optimii desfășurate cu Lorenzo Musetti, condus cu 2-0 la seturi, el urma să treacă prin aceeași dispoziție mentală a unui complet alt jucător. Cei familiarizați cu obiceiurile marilor campion în jocuri de statut 3 din 5, erau conștienți că un singur declic era necesar pentru ca traiectoria finalei să se schimbe.

Aducându-și concentrarea la nivelul maxim, Nole căuta acea turnură la retur. Obținând game-ul timpuriu pe serviciu advers după alte patru șanse ratate, el avea să intre totalmente în control, știind că odată cu trecerea în setul 4, presiunea se va muta integral în partea opusă de fileul. Protejatul lui Patrick Mouratoglou nu mai putea redresa rezultatul actului terț, la capătul căruia solicita și îngrijiri medicale în zona lombară.

Evoluția complexității partidei nu îi era una deloc favorabilă în continuare, oponentul său păstrând o atitudine complet compactă, asumându-și superioritatea pe teren. Remarca respectivă se adeverea cel mai limpede într-o manșă a patra controlată în totalitate de elasticul belgrădean. Postura sa de favorit al setului decisiv era incontestabilă, mai ales că din perspectiva resurselor fizice raportul era și mai evident în favoarea lui.

Jucătorul cu 12 ani mai în vârstă era conștient că o rezistență mare oferită rapid la primire va putea reprezenta cheia bătăliei decisive. Drept urmare, într-un joc al treilea în care grecul a avut propriile șanse, Djoković semnala pasul ce se prefigura drept capital. Cu toate eforturile susținute admirabil în a rezista suplimentar în schimburi, Stefanos Tsitsipas nu reușea să se apropie cu adevărat de anularea break-ului. Împingându-și oponentul până la limită, acesta din urmă era obligată să apeleze la agresivitate din zona fileului pentru a închide finala în ultimul joc de serviciu, la a patra șansă. 

Iconic sau nu, în urma unei partide care din unghiul cronometrului oficial a avut aceeași durată precum cea arătată în semifinale, de 4 ore și 11 minute, Novak Djoković obținea fulminant titlul secund la Roland Garros, rescriind istoria Erei Open (adăugând alte 9 la Australian Open, 5 la Wimbledon și 3 la US Open). 

Succesul obținut cu 6-7 (6); 2-6; 6-3; 6-2; 6-4 îl ducea către cota totală 19 titluri de Grand Șlem. Într-un parcurs în care a arătat ca aproape nimeni nu îi poate sta în cale atunci când atenția și răbdarea sunt maxime, chiar și pe cea mai lentă dintre suprafețe, ne putem întreba acum care este limita.

Părând necopleșit de orice deficit, bucuria sa după finalul Openului Francez ne trecea deja prin filtrul gândirii, către templul de la All England Club. Acolo, el va juca drept deținător al coroanei, în urma unei ale finale ce a depășit imaginația, contra lui Roger Federer, în 2019.

Desigur, șansa de a aduce egalitatea în ierarhia supremă a tenisului este laitmotivul călătoriei de pe iarba londoneză, aflată la mai puțin de 13 zile de start. Șansele îi sunt favorabile apoi chiar să depășească marca rămasă și în posesia elvețianului (pe lângă Rafael Nadal): 20 de distincții majore, la New York, în septembrie.

Astfel, nu putem să nu ne întrebăm cum puteau arăta analele tenisului actualmente, fără ca același sârb să fie implicat în uimitorul incident al ediției precedente de Open American. Atunci, Dominic Thiem profita de a sa descalificare pentru a asigura un trofeu de prim rang jucătorilor din tânăra generație. În rest, exponenții lor au încercat în zadar să stopeze monopolul a trei legende atunci când ele sunt apte de joc pe format extins. Avantajul cedat la Paris de Stefanos Tsitsipas, răvășit suplimentar de probleme fizice și familiale, reprezintă o altă dovadă că schimbarea este încă departe de împlinire în tenisul masculin.

Probabil că principalul artizan al rezistenței pentru susținerea afirmației respective este, într-adevăr, Novak Djoković. Ulterior epocalei provocări de a trece de Rafael Nadal pe zgura transformată de el în simbolul succesului, gladiatorul din Serbia completa o nouă revenire de ținut minte, arătându-și la final superioritatea pe teren, luând în calcul perspectivele atletice, sportive, mentale și mai ales fizice.

Acum – într-un circuit ce și-a început periplul pe iarbă de peste o săptămână, într-un program deosebit de aglomerat, în ambele circuite – primul multiplu campion modern al tuturor turneelor majore, proaspătul dublu campion de la Roland Garros, va atrage atenția majoritatea atenției în drumul către istoria neatinsă a sportului său, care poate duce chiar și la întâiul Mare Șlem al epocii moderne.