Specializat în politici publice și pasionat de sport, Lucian Mircescu a cunoscut mediul sportiv din mai multe roluri: după experiențe de lucru la UNICEF și Parlamentul European, a fost subsecretar de stat în Ministerul Tineretului și Sportului, a prezidat la Bruxelles Grupul de lucru pentru sport la Consiliul UE, din partea Președinției Române, și a fost consilier la Comisia pentru Tineret si Sport. De 11 ani, conduce un club de rugby cu agendă socio-educațională prin care încearcă să schimbe viața copiilor din orașul său natal, Aurora Băicoi. 

Pentru că vede în sport un instrument educativ și de schimbare socială, EURACTIV l-a invitat la o discuție despre rolul fotbalului (și al sportului, în general) în schimbarea de mentalități privind impactul asupra mediului, și despre responsabilitatea mediului sportiv - mai ales a autorităților publice - în îndeplinirea obiectivelor climatice asumat de România.

De ce ar trebui să ne preocupe zona intersecției dintre sport și mediu?

E important pentru sport să găsească puncte comune și cu alte domenii. Sport de dragul sportului poate nu mai e suficient de interesant pentru a atrage public, în general. În cazul interesului pentru mediu, e vorba de a intra în rând cu celelalte domenii, în sensul în care există niște ambiții climatice asumate de către state și fiecare sector trebuie să-și aducă contribuția la aceste ambiții. Sunt ținte de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră, de a crește eficiența energetică, de la clădiri până la transport, nu mai vorbesc de producția în sine de energie. 

Nu există foarte multe statistici legate de ce externalități negative generează sportul, dar pare că 0,6-0,8 % din emisiile totale de carbon din transport sunt cauzate de sport. Audiențele sportive circulă, un campionat mondial – dacă te uiți la sporturile care atrag audiență, fotbal, rugby, atletism – mută oameni dintr-un loc în altul. Și în plan intern ai galerii care se plimbă dintr-un oraș în altul, nu doar în România, și în Italia, Anglia. E clar că e nevoie să facă și sectorul sportiv ceva aici. 

Și ce poate face?

Din punctul meu de vedere, sunt două zone foarte importante unde sportul ar putea să contribuie serios la agendele astea: la designul de evenimente sportive și în amenajarea de infrastructură sportivă. Când se construiesc stadioane, săli de sport, e bine să se respecte și niște standarde de mediu. Dacă ne gândim la eficiență energetică, ar fi bine să fie anvelopate acele clădiri; structurile sportive care administrează respectivele baze sportive, mai ales cele mari, ar putea să aibă niște panouri fotovoltaice și să ofere curent în sistemul energetic național, deci să se transforme în prosumatori.

Vorbim de administratori, dar sunt multe obiective de infrastructură sportivă care sunt construite de autorități publice, fie la nivel local, fie central, și e bine ca ele să aibă template-uri de la început: dacă construim ceva nou, hai să avem nevoile astea acoperite; adică automat să fie cu fotovoltaice, automat să aibă un sistem de colectare a apelor pluviale. Sigur, cu cât ai mai multe elemente în infrastructura ta sportivă, cu atât crește și costul mentenanței. Dar până la subiectul ăsta, este clar că există instrumente prin care sportul ar putea să-și aducă contribuția.

Vedeți responsabilitatea asta ca fiind mai mult a organizațiilor sportive sau a autorităților publice? 

În ce privește autoritățile publice, intră în fișa postului să fie responsabile și să vină cu îndemnuri și acțiuni pozitive. Indiferent că e la nivel local sau central, în România, Liechtenstein sau Germania, asta e sarcina lor, e jobul lor. Dacă un stat și-a asumat niște ținte, dacă a semnat Acordul de la Paris privind schimbările climatice și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, te ții de asta. Și e important ca fiecare sector, sau fiecare instituție la nivel central care păstorește un sector – cum e cazul Ministerului Sportului –, să aibă grijă ca în strategiile lor de dezvoltare a respectivului domeniu să țină cont și de ceea ce și-a asumat România. Așa cum am zis mai devreme, sportul nu e înger, și el are un impact negativ.

Să ne uităm, de exemplu, la francezi, care au fost un pic mai avangardiști și au fost preocupați de temele astea încă din 2015. Au avut o strategie explicită, între 2015 și 2020, Ministerul Sportului din Franța a zis: sportul trebuie să nu mai fie pasiv în relație cu mediul și să înceapă să vorbească despre standarde de mediu în ceea ce privește construcția de infrastructură sportivă, să ceară un anumit tip de comportament din partea spectatorilor, odată ajunși la un meci; să fie atent la cum se călătorește la competiții sportive. Au venit cu niște guidelines mai degrabă.

În ceea ce privește structurile sportive, sigur, nu intră în fișa postului, dar e responsabilitatea lor morală. Îți calcă pragul miliarde de oameni, dacă te uiți la audiențele unor evenimente sportive, tot globul are legătură cu domeniul ăsta sub o formă sau alta. OK, nu se uită India la fotbal, dar la cricket e nebunie.

„E o responsabilitate morală, pentru că sportul are o influență foarte mare în ce privește schimbarea de atitudine. O icoană din domeniul sportiv poate să modifice comportamentul pasionaților de sport, are capacitatea de a influența. Mai ales dacă te gândești la faptul că sunt mulți copii care se uită la sport, e mult mai ușor să schimbi mentalități și atitudini când ești mic. Dacă vine Lionel Messi sau Hagi și-ți dă un sfat apropo de cum să te comporți pe un stadion, sau la tine acasă, cu consumul de energie, poate ești mai dispus să pleci urechea când ești mic. Deci, având în vedere că au o platformă importantă, clar e responsabilitatea lor să modifice atitudinea asta”.

Simțiți din partea Ministerului Sportului o deschidere în direcția asta, a mediului?

Nu e ceva care să-i preocupe. Sau poate sunt preocupați, dar nevoile sportului românesc sunt acute în alte privințe. Știu că se lucrează la o strategie pentru dezvoltarea sportului, din puținul pe care l-au dezvăluit până acum, nu știu să acopere și o dimensiune de mediu. De altfel, se ocupă de lucruri pertinente, precum finanțarea activității sportive, cum e organizat sportul în România, interacțiunile dintre instituții, dar din câte știu eu, dimensiunea de mediu nu e acoperită. Sigur, nu e timpul pierdut.

Ministerul Sportului are foarte multe obiective de infrastructură sportivă, zeci și zeci de baze, vreo 11-12 complexe sportive naționale. Dar nu știu în ce măsură țin cont de mediu în investițiile pe care le realizează. Adică toate bazele astea ocupă o suprafață importantă de teren, astfel că ai putea să instalezi multe lucruri acolo și să dai un exemplu bun. Pot să dau exemplu nenumărate primării sau consilii județene care și-au instalat la sediul lor stații de încărcare sau cumpără câte o mașină electrică și în felul ăsta stimulează producătorii de mașini electrice să stabilească o punte cu țara noastră. Același lucru s-ar putea întâmpla și cu infrastructura sportivă. Dar realitatea e că MS nu are capacitatea administrativă și nici resursele să fie foarte sofististicat în politicile pe care le propune și implementează. De altfel, asta e problema administrației publice centrale, în general. 

Dar avem și exemplul Arcului de Triumf, care respectă o parte din standardele astea de mediu, de exemplul iluminatul cu instalație LED sau gazonul hibrid, care e cel mai prietenos cu mediul dintre toate.

Când vorbim de o finanțare publică, tendința e de a cheltui cât mai puțin, iar astfel de tehnologii sunt mai costisitoare, cum vedeți discuția asta?

Numai din bani publici, sportul românesc însemna în 2019 cam 1,7% din PIB (conform unei analize a Blocului Național Sindical). Din punctul meu de vedere, nu prea putem să mai spunem că sportul românesc nu are bani. E vorba și de maniera în care îi cheltui. Dacă îi dai doar pe salarii de sportivi profesioniști și nu stimulezi intrarea capitalului privat, ai o problemă, pentru că faci sportul dependent de bugetul public și de discreția conducătorului de instituție publică, din local cel mai des. Iar asta face ca țintele astea de mediu să nu fie atinse, printre multe alte ținte. 

Problema asta ar trebui să fie rezolvată de minister, care ar trebui să vină cu o lege nouă a sportului care să rearanjeze maniera în care e finanțat și organizat sportul din România, astfel încât cheltuielile să fie împărțite și cu mediul privat. La momentul ăsta, cea mai mare parte din buget acoperă activitatea sportivă în sine. Din punctul meu vedere, ceea ce ar trebui să facă bugetul public ar trebui să se rezume la infrastructură sportivă, să se ocupe de practicantul de sport vulnerabil – mă gândesc la a crește gradul de participare a persoanelor cu dizabilități, de exemplu – și la sportul din școli. Și în felul acesta, creezi și premisele implicării inițiativei private în sport.

Ce alte acțiuni v-ar plăcea să vedeți din partea autorităților publice? 

Când vorbim de finanțare, ar putea să ceară structurilor sportive de drept public din subordine mai ales – Ministerul Sportului are vreo 48 de cluburi, Ministerul Educației are zeci de cluburi, de la CSS-uri și LPS-uri până la Sportul Studențesc sau Știința București – măcar o parte, un 0,5% din buget să fie dat către ceva care să amelioreze infrastructura sportivă pe care o administrează, acolo unde e cazul. La nivelul administrației centrale e mai greu, că mai rar au infrastructură sportivă a lor. Dar local, întotdeauna au, îți trimiți CSM-ul într-o sală polivalentă care e a ta, a primăriei, ai putea să investești acolo.

Sigur, întotdeauna o să fie și problema asta morală: în România ai multe unități spitalicești care au condiții de ev mediu. Evident că prioritar e să intervii acolo, sau la nivelul unei școli. Dar când te duci și montezi un teren, o bază sportivă la o școală, poate încerci să respecți acolo și câteva standarde de mediu, să nu faci chiar cea mai ieftină variantă. Poate faci un mic sistem de colectare a apei pluviale pe care poate să o folosească școala. 

Mai ales că sportul lucrează mult cu copiii, dai un semnal că primăria se ocupă de asta, îi spui copilului de la bun început: uite ce am făcut, ține și tu cont de asta, de la un lucru banal care nu te costă, cum e sortarea deșeurilor. Sau îi spui CSM-ului să vină cu pahare de unică folosință, cum a făcut FRF, să le comercializeze doar pe acelea, sau nu mai dea paie din plastic. Astea nu te costă așa de mult. De la gesturi mici până la gesturi mai importante, fiecare după puterea financiară.

Din perspectiva de manager al unui club local – cum e clubul de rugby cu misiune socială pe care l-ați fondat, Aurora Băicoi – ce se poate face?

Mult awareness raising: ridicarea gradului de conștientizare în rândul propriilor sportivi, mai ales dacă lucrezi cu copiii. Apoi, dacă reușești să atragi audiențe, la fel și cu ei: comercializezi băuturi, le dai un recipient eco. Dar trebuie să te uiți și la puterea financiară a fiecărui club.

Noi ne-am permis să facem doar niște cursuri cu copiii. Avem un pedagog și organizăm diverse cursuri, de la a discuta actuala criză din Ucraina până la noțiuni elementare de educație financiară. Așa avem și educație de mediu, dar nu e ceva constant, pentru că încercăm să acoperim cât mai multe subiecte, de exemplu în perioada asta ne-am concentrat pe norme de igienă foarte mult. Cam asta putem să facem noi. Când facem o deplasare, n-o să luăm un microbuz electric, că e prohibitiv de scump; nici trenul, deși e mai ieftin și mai prietenos cu mediul, dar CFR e cam lent, dacă vreau să mă duc la Baia Mare să joc duminica, trebuie să plec de vineri, e puțin mai complicat. Dar avem microbuz și măcar nu-i punem pe părinți să vină toți cu mașinile, e o micro-contribuție.

Ce ar putea face fanii și consumatorii de sport, dacă își doresc mai multă implicare din partea autorităților?

Răspunsurile sunt mai degrabă clasice aici: să fii un cetățean bun care e preocupat de mersul cetății, deci de la a te duce la vot, până la a cere schimbări în bine în varii domenii, inclusiv al politicilor de mediu. Faptul că în România, de exemplu, nu ai un partid dedicat temelor ăstora te-ar putea duce cu gândul la un cetățean român neinteresat de astfel de subiecte. Probabil partidele existente consideră că ele sunt importante doar pentru un segment extrem de mic, astfel încât nu e nevoie ca cineva să împingă activ tema asta, și cu greu reușește să se diferențieze un partid sau un ales local promovând chestiuni d-astea. Dar eu cred că este o evaluare greșită, mai ales dacă ne uităm la preocupările celor tineri cu privire la schimbările climatice, și avem mai degrabă o problemă de reprezentare în România. 

Prin urmare, până când sunt convinse partidele să facă ceva aici, cetățeanul ar putea să se uite în propria ogradă: să nu mai arunce pe jos, să curețe gunoiul după ce a fost la stadion, să nu rupă scaunul, că e facut din plastic și trebuie produs din nou, nu se lipește la loc. Sunt comportamente și noțiuni de bază. N-are nimeni așteptarea să donezi un leu ca să-și construiască Ghencea un sistem de fotovoltaice. E excesiv asta, sunt nenumărate cauze bune, de exemplu asta cu spitalele. E nevoie de echilibru când se fac alocări bugetare, ori e greu să ceri mai mult pentru un sector adecvat finanțat când altele absolut esențiale, precum sănătatea și educația, sunt subfinanțate. Ce poți să faci e să păstrezi actualul nivel de finanțare a sportului și să faci în așa fel încât să stimulezi intrarea capitalului privat. Și dacă stimulezi intrarea capitalului privat, co-interesezi cetățeanul.

Iar dacă ai avea mai mulți actori privați, poate inclusiv tema de mediu ar putea să fie mai bine servită. Deși e contraintuitiv, pentru că grosul sportului românesc e deținut de stat și este normal ca în primul rând o instituție publică să se ocupe de lucrurile astea. Dar dacă am avea și niște actori privați care poate ar fi mai agili, mai reactivi, poate sportului i-ar fi un pic mai ușor să contribuie la obiectivele asumate de România în agenda sa de mediu.