Zilele menite să redefinească pacea, voința și credința în succes s-au finalizat grandios la Tokyo. O ediție a Jocurilor Olimpice care va fi permanent memorată din aceste raționamente și-a trăit concluzia. Sub un regim pandemic strict și după cinci ani de așteptare, demonstrația niponă a maiestuozității și-a consumat ultima pagină, prin intermediul ceremoniei de închidere.

Înaintea ei, alte realizări de mare impact au dus către decernarea ultimelor medalii, România încheindu-și călătoria cu patru clasări pe podium: trei de argint și una de aur, în contul Simonei Radiș și a Ancuței Bodnar. 

Fără îndoială, universul competitiv a experimentat momente foarte complicate. Dar, cu mari eforturi, evenimentul ce oferă cursul normal al sportului, indiferent de ponderea imensă a sacrificiilor, a fost adus în existență. Pentru mai bine de două săptămâni și jumătate, capitala Țării Soarelui Răsare a ținut, așadar, să se ridice cât mai aproape de respectiva sintagmă. Ea și-a dezvoltat, în condiții neegalate în perioade ale păcii, un al doilea capitol olimpic.

Actul absolut al responsabilizării, considerat puțin exagerat, ținând cont de abordarea încercată în alte colțuri ale lumii, a fost decizia că întreg spectacolul să fie împărțit în regim direct doar de către sportivi. Însă, chiar și într-o atmosferă creată diferit, misiunea principală a fost împlinită pentru un nou început al Jocurilor de Vară.

Pentru 19 zile practice, doar 17 dintre ele formale, esența sportului a fost prezervată la Tokyo. 206 delegații, compuse cu multă speranță, și-au completat intrarea în scenă în cadrul ediției a 32-a a festivalului olimpic estival. Multe probe nou-venite (din totalul celor 33 de sporturi acceptate), au adus protagoniști noi în cadre ce până nu demult erau considerate ca improbabile în templul probelor implicate.

Trecând peste trimiterea către skateboard – care a propus pentru concursul feminin unul dintre cele mai tinere podiumuri (de 14 ani în medie) din istoria modernă - începută în 1896 - și alte provocări binecunoscute, au oferit secvențe unice.

Este drept, impactul publicului ar fi fost simțit în fiecare dintre situațiile descrise ca un semn al bucuriei prin sentimente, parafrazând sloganul întregii competiții. Dar, chiar și în absența spectatorilor, tensiunea a rămas una ridicată, din prima și până în ultima zi dedicată concursurilor.

Precum bine ne reamintim, întregul spectacol a început în poligonul de tragere și pe terenul de fotbal, acolo unde, la 21 iulie, fetele au pătruns în competiția oficială. De atunci, spectrul olimpic s-a conturat permanent, fiecare zi aducând o mică împlinire, pentru pasionații competitivității, din momentul finalizării ceremoniei de inaugurare. Apoi, însă, chiar și în ziua care a dedicat atenția procesului epilog, destule necunoscute au fost dezlegate.

Ultimele ocazii duminicale au programat, în special, finalele tuturor turneelor de echipă rămase încă în dubiu. Realist, dar și practic, România s-a aflat de la început în imposibilitatea de a alinia reprezentanți pentru respectivele ocazii.

Ceea ce se poate afirma însă despre ultima zi a periplului, aspect care a fost valabil doar în cadrul week-endului actual, doar medalii de aur au alcătuit mizele puse în joc. Singurele excepții le-au reprezentat turneele de handbal feminin și polo masculin.

În primul caz amintit, partida cunoscută în limbaj clasic drept finala mică a consemnat un ecart absolut uluitor între Norvegia și Suedia. Scandinavele, campioane ale lumii în 2020, plecaseră din postura favoritelor pentru cele mai strălucitoare distincții.

Norvegiencele au fost însă nevoite să se mulțumească cu un succes de bronz răsunător în fața vecinelor din cultura vikingă, cu 36 – 19. Adevărata celebrare a urmat să se declanșeze complet pe tărâmul galic. Într-o primă concluzie mai puțin anticipată la începutul competițiilor, Franța și-a croit drum către cucerirea trofeului masculin împotriva Danemarcei.

Concomitent, un tandem absolut istoric al succeselor era pe cale să fie completat de isprava fetelor, care plănuiau revanșa contra sportivelor din Rusia, care au concurat sub titulatura Comitetului olimpic rus, în urma numeroaselor scandaluri de dopaj.

În finala de la Rio, jucătoarele antrenate de către Olivier Krumbholz au cedat după un duel strâns. Cinci veri mai târziu, o partidă începută foarte solid a fost reechilibrată de reprezentativa al cărei imn ales din infinita gamă a lui Piotr Ilici Ceaikovski putea răsuna pentru ultima oară.

Conducând printr-o prestație bine echilibrată la pauză, combatantele franceze s-au văzut egalate relativ brusc. Un parțial de șase goluri consecutiv înscrise a declanșat totuși ecartul dovedit decisiv în Yoyogi National Gymnasium. Gestionând avansul cu multă eficiență, Alisson Pineau, refăcută complet după accidentarea din iarna precedentă, a putut celebra (din postura celei mai bune marcatoare, împărțită cu alte două colege) primul titlu olimpic francez al handbalului feminin. Un sfârșit de săptămână în care gloria a atins cote mai înalte pentru o națiune care va fi chiar viitoarea gazdă de vară a spectacolului olimpic suprem. Echipa Franței s-a dovedit unica învingătoare absolută pe semicerc, în dauna calculelor hârtiei.

În aceeași măsură, ultimele categorii de box, cele mai grele de altfel, au reprezentat o latură integrantă a probelor individuale disputate înainte ca ultimul gong să răsune, atât la propriu, cât și la figurat.

Bakhodir Jalolov a izbutit să aducă finalmente mult așteptatul triumf pentru Uzbekistan, profitând practic de ultima oportunitate avută la dispoziție. Învingându-l clar la puncte pe Richard Torrez Jr., noul stăpân al categoriei supergrele nu și-a putut stăpâni deloc emoțiile, lăsând bucuria pură să se exprime în locul mai multor declarații către compatrioții săi. Concomitent cu decernarea ultimelor seturi de medalii evocate în ring, atenția directă se mai putea concentra într-o singură direcție.

Dacă în Brazilia în 2016, Serbia a fost nevoită să se declare învinsă în cadrul ultimului eveniment propriu-zis desfășurat – finala de baschet masculin cedată cu Statele Unite; selecționată care și-a asigurat între timp noi titluri ale băieților și fetelor – prezentul a schimbat respectivul destin. În templul nipon al poloului, s-a stabilit ca cea din urmă clipă a gloriei să meargă în tabăra balcanică, fie către Serbia, fie către Grecia.

Campioana în exercițiu a început finala de o manieră explozivă, marcând de șase ori în prima repriză. Ulterior, combatanta elenă, aflată la principala performanță din istorie, a orchestrat o revenire de excepție. După o jumătate inaugurală a finalei dominată de foarte multe goluri, lucrurile s-au reașezat pe un trend defensiv, pe care lotul cu o experiență mai vastă l-a controlat cu mai mult succes. Serbia a găsit resursele finale pentru a se impune cu 13 – 10, trecându-și în cont cea din urmă medalie de aur pusă în joc la această Olimpiadă.

La finalul confruntării, bucuria unei reușite mai mult decât simbolice a lăsat locul momentelor cumva inevitabile ale concluziilor absolute, transpuse în cadrul ceremoniei de închidere. Deși a fost programată în ușoare condiții de ploaie, nimic nu a putut împiedicat desfășurarea actului de spectacol, care ne trimite cu gândul în multiple direcții.

O ediție, care a adus 93 de națiuni (printre care trei premiere absolute, pentru San Marino, Burkina Faso și Turkmenistan) cu măcar un moment de încântare a urcării pe podium, a dorit să transmită mesajul că unitatea poate depăși orice obstacole. Premisele pandemice au fost întotdeauna stricte, însă imaginea confundată cu istoria a celor 4.499 de atleți care au putut onora invitația festivității, ne atrage atenția că pasiunea și bucuria reprezintă mai mult decât o rânduire. Spiritul celor cinci inele a fost retrăit și reaprins pentru fiecare sportiv care a luat parte în cadrul fenomenalului festival japonez, așteptat de peste cinci ani.

În nucleul sărbătorii păcii și veseliei, s-a regăsit, în mod evident și reprezentantul desemnat spre a pătrunde pe scena Arenei Naționale din Tokyo, purtând drapelul tricolor. Penultimul dintre competitorii care și-au încheiat parcursul formal, Cătălin Chirilă, a trăit probabil clipa simbolistică a carierei, în ciuda faptului că el, precum toți ceilalți conaționali prezenți pe 8 august, nu a reușit să obțină vreo medalie.  

Pentru a puncta încă o dată respectiva analiză în dreptul României, timpul ne indică întoarcerea chiar în prima sesiune ce a urmat festivității incipiente. Privind acolo, realizăm cum gustul dulce-amărui experimentat în proba de spadă feminin, prin Ana Maria Popescu, devine acum și mai intens, explicația fiind simplă.

Chiar dacă tușa de aur i-a stat literalmente în cale veteranei din Capitală, pentru un parcurs perfect, zădărnicit doar într-o fracțiune de secundă, isprava ei a rămas singura în regim individual. Similar de dureros a devenit și faptul că un singur alt sportiv s-a plasat cu adevărat aproape de podium. Aventura excepțională a lui David Popovici în bazin a fost oprită la două sutimi în spatele medaliei de bronz, în probabil cel mai dramatic moment al întregii caravane.

Între timp însă, motivele extazului erau maxime pentru două combatante care chiar au reușit să nu fie impacientate de postura favoritelor. Cu atât mai mult, pe întreaga desfășurare a specialității de dublu vâsle feminin, Simona Radiș și Ancuța Bodnar au reușit să domine. Iar privind retrospectiv, clipele lor de aur devin cu atât mai valoroase cu cât ele nu au mai fost egalate de niciun alt compatriot la Tokyo.

Într-o altă ordine de idei, șase canotori au fost deosebit de aproape acestui deziderat. În aceeași zi a celor mai strălucitoare dintre medalii, 28 iulie, Mihăiță Țigănescu, Ștefan Berariu, Mugurel Semciuc și Cosmin Pascar nu au fost nici ei deloc departe de triumf. Echipajul de patru rame fără cârmaci a sosit la timp pentru argint.

După o evoluție meritorie, Marius Cozmiuc și Ciprian Tudosă parafau o a treia distincție de loc secund, pe barca de dublu rame. Ea s-a dovedit a fi și ultima a întregii delegații române, care a încheiat fără vreun bronz. Cele patru medalii obținute au confirmat o clasare finală pe poziția a 46-a, într-o ierarhie generală dominată pentru a treia ediție consecutivă de Statele Unite, cu 113 medalii acontate. În urma delegației americane, s-au plasat China și națiunea gazdă.

Pe măsură ce ultimele podiumuri de premiere onorau învingătorii probelor de maraton, ca ultimi laureați, pregătirea cedării ștafetei era deja completată în Franța. Oficialii parizieni și sportivii reîntorși în Hexagon, au promis într-o paradă de imensă semnificație, planificată în jurul Capitalei, că totul va putea fi chiar mai puternic, mai luminos, peste doar trei ani, după cea mai scurtă pauză din istoria Jocurilor.

Afirmația respectivă este pe deplin valabilă mai ales pentru China, a treia gazdă succesivă de Olimpiadă venită din Asia. Eterna torță olimpică, stinsă astăzi solemn pe tărâm japonez va fi aprinsă mai curând ca niciodată. Beijing este pregătit să devină, în mai puțin de patru luni, primul oraș care să primească găzduirea tuturor probelor celor cinci inele (ale verii, în 2008 și iernii, în 2022).

Până atunci, odată cu semnalul împăratului nipon și restul discursurilor oficiale, spiritul japonez ne-a îndreptat atenția înspre trecut. Recunoștința arătată în 1964 a fost din nou transpusă în timp, prin același mesaj simplu, dar însuflețitor: Arigatō. Astfel, cea de-a doua ediție a Jocurilor Olimpice de Vară organizată în Japonia și a 32-a din perspectiva modernă, s-a încheiat glorios după luni în care întreaga-i existență a depășit orice piedică, precum și Jocurile Paralimpice o vor face în 16 zile.