Toate poveștile fabuloase ale US Open 2021 au părut să se centreze în jurul unei singure întrebări. Novak Djoković a orchestrat  cel mai de succes sezon de Mare Șlem al prezentului secol. Depășind obstacolele ierbii și zgurii, sârbul și-a obținut poziția din care să i se poată alătura lui Rod Laver și Steffi Graf pe lista deținătorilor unui Grand Slam calendaristic.

Legenda australiană, aflată în tribune, l-a remarcat însă pe Daniil Medvedev și modalitatea sa de a anula o ocazie a carierei ce aștepta rezolvare masculină din 1968.

Rusul cotat cu șansa a doua la adjudecarea trofeului s-a adaptat ideal contextul unui joc unic, a înaintat treptat, administrându-i campionului de la Melbourne, Paris și Londra o categorică a șasea înfrângere în finalele din New York.

În urma unui efort remarcabil în condiții ostile, Medvedev a triumfat. Al treilea campion suprem din Rusia menține astfel egalitatea triumviratului legendar, la 20 de victorii majore (Federer-Nadal-Djoković), în concluzia celei de-a doua încercări a carierei în complexul Flushing Meadows, după o noapte profund emoțională.

Privind adânc în timp, vom descoperi că esența sportului nu stă doar împlinirea bunei dispoziții. Deși bucuria ar trebui să constituie motivul principal pentru care atleții își formează constant noi limite, știm că realitatea se delimitează evident de ideal. Elementele cel puțin la fel de importante în ecuația succesului o reprezintă dorința către ținte alteori intangibile. Dimpotrivă, se afirmă în multe ocazii teoria conform căreia majoritatea performerilor de rang înalt au nevoie să își făurească situații mai puțin comode pentru a deveni superiori.

În tenisul mondial din 2021, ultimul turneu major a înaintat multe dovezi asupra dispoziției. Dar, la suprafață, indiferent de gradul pozitivismului atins de tinerii protagoniști, remarcăm că rezistența și atitudinea războinică, pentru câtă acuratețe ar avea respectivul termen în accepțiunea sportului, vor conduce la fel de prompt către glorie.

Pe lângă abilitatea pură de a performa, abordările lipsite de ezitări constituie cheia spre atingerea unui nivel înalt. Câțiva protagoniști abia gustă din senzațiile respective. Pentru alții, în schimb, spectrul conduce în direcția opusă. Reușitele constante au construit personalități aproape indestructibile la fileu.

Până să ajungem figurativ în vârful metropolei newyorkeze, din perspectiva tenisistică masculină, am avut ocazia să realizăm practic un nou mod prin care istoria se poate construi, pe tabloul feminin. Unul dintre aspectele ce probabil va putea trece mai puțin remarcat în timp, odată cu și mai importanta evoluție a excepționalei Emma Răducanu ar fi următorul. Începutul aventurii propriu-zise pe tabloul principal a echivalat cu doar a patra competiție disputată de ea sub egida WTA.

Comparațiile viitoare vor atâta bizar, dar simple în realitatea sportivă. Dacă o jucătoare reușește să cucerească atât de rapid cele mai înalte culmi, ca un semn al precocității, în ceea ce privește dispunerea masculină, lucrurile au stat complet diferit. Pentru a încerca o abordare puțin ludică, numărul turneelor la care noua campioană feminină a participat în întreaga ei călătorie, putea fi egal cu numărul distincțiilor majore pe care poate cel mai important exponent al întregului sport balcanic a plănuit să le obțină în doar opt luni, ce puteau schimba definitiv istoria tenisului.

Atunci când valența dură a termenului de competitor intră în discuție, numele lui Novak Djoković nu va rămâne vreodată departe. Încă de când sârbul și-a înscris numele pe cea mai râvnită listă a jocului de lângă fileu, în 2008, acesta a ilustrat că poate forma o comparație corectă cu orice altă legendă ce a pășit vreodată pe teren. Timpul nu a făcut decât să confirme respectiva senzație, iar primul succes de la Australian Open a reprezentat doar cel dintâi pas.

Ajungând la începutul anului curent, așteptările au fost mari, precum întotdeauna, de altfel, dar puțini dintre pasionații tenisului puteau să preconizeze cu siguranță perspectiva unui deziderat neîmplinit de la începutul erei moderne: Grand Slamul calendaristic. Cu atât mai puțin fondată o asemenea țintă, având în vedere că lucrurile s-au complicat serios încă din cadrul primei stații majore a anului, cea mai apropiată de jocul lui Nole.

Nu trebuie să uităm că dificultățile fizice au fost aproape să îl oblige pe liderul mondial să renunțe la apărarea coroanei de la Melbourne. Taylor Fritz s-a aflat la o mică distanță de succes, dar tocmai lupta acelui episod l-a galvanizat pe Djoković în a parcurge restul drumului la Australian Open nefiind apt 100 %.

Chiar și astfel, problemele majore au ocolit deținătorul titlului, care conchidea împotriva lui Daniil Medvedev, debutul perfect al anului. Pentru campionul în nouă rânduri la Antipozi, misiunea s-a complicat, desigur, odată cu sosirea pe zgură și implicit în turneul de Mare Șlem care nu putea începe niciodată din postura marelui favorit. Cu mult efort, inspirație și ajutat evident și de un plus al șansei, el a ajuns în fazele superioare ale Roland Garros pregătit să înfrunte provocarea supremă.

După ce a cedat atât de clar primul set al semifinalei cu Rafael Nadal, sârbul a trimis disputa într-o nouă dimensiune. Prevalând în momentele de maxim echilibru, el îi administra a treia înfrângere ibericului în colosala sa carieră pariziană. Rezultatul respectiv, coroborat cu revenirea de excepție din finala contra lui Stefanos Tsitsipas, a anticipat, în bună măsură, că va putea schimba istoria tenisului așa cum o știm, argumentul fiind simplu. Elevul lui Marian Vajda a urmat să plece cu prima șansă mai întâi în Londra și apoi în New York după capturarea Openului Francez.

În interiorul All England Club, emoțiile au fost timide, poate doar în ultimul act disputat cu Matteo Berrettini. Triumful scontat a sosit și pe iarbă, totul urmând să se decidă pe suprafața dură. Inițial, ceea ce ar fi părut un marș olimpic triumfal s-a transformat într-un imens recul. De-a lungul a două seri, sârbul a experimentat o turnură neverosimilă, mulțumită efortului excepțional operat de Alexander Zverev. Apoi, Pablo Carreño Busta a reușit, de asemenea după trei seturi, să îi subtilizeze lui Novak și medalia de bronz.

Aspirațiile nipone au amenințat serios moralul, însă scopul rămânea unul singur. Ajuns în Statele Unite la egalitate cu Rafael Nadal și Roger Federer pe harta de Mare Șlem a tuturor timpurilor, Djoković s-a văzut din nou singurul protagonist al legendarului triumvirat prezent în Corona Park. Rolul de favorit s-a dovedit evident, luând în calcul inclusiv perspectiva primului turneu major care s-a desfășurat fără arbitri de linie, ci cu sistem hawk-eye live.

Amintirea uimitorului episod din urmă cu 12 luni era imposibil de repetat, iar concentrarea sârbului nu s-a îndreptat decât asupra celor șapte confruntări pe care le avea de disputat până la careul perfecțiunii. În numai puțin de cinci dintre primele șase, începând cu runda inaugurală, capul de serie principal a cedat măcar unul dintre primele două seturi. Tiparul s-a menținut, până la momentul marii revanșe cu Alexander Zverev. Germanul a reușit să împingă disputa într-un act al cincilea, în care nu a reușit să mai susțină ritmul impus la cote maxime de liderul ATP. Astfel, fără a înfrunta poziția de totul sau nimic, Nole și-a parafat prezența în confruntarea pentru eternitate.

În fața balcanicului, singurul ce putea interveni spre un deznodământ diferit a fost Daniil Medvedev. Exponentul Rusiei a demonstrat că merită să fie recunoscut ca cel mai redutabil adversar pentru triplul câștigător de la Flushing Meadows. Capul de serie secund a cedat doar un set, împotriva surprinzătorului batav Botic van de Zandschulp, în drumul spre a doua finală majoră newyorkeză a carierei, după cea dramatic cedată în 2019 cu Rafael Nadal. Alt argument care i-ar fi putut conferi încredere recentului campion al Canadei. Analele Openului American indicau un număr de cinci ultime acte cedate de către deținătorul șansei unice pentru alăturarea pe lista deschisă în 1969, prin Rod Laver.

Drept consecință, întreaga presiune ar fi trebuit să se așeze asupra lui Novak Djoković, cel puțin în stagiile inițiale din încleștarea directă cu numărul 9, luând în calcul debuturile mai inexacte ale partidelor precedente. Însă, contextul inegalabil al destinației potențialului Grand Slam calendaristic a echivalat pe Arthur Ashe Stadium cu o atmosferă explozivă. Drept urmare, ultimul act al US Open a debutat pe un val de entuziasm evident partizan lui Daniil Medvedev, posesorul unei atitudini la fel de efervescente.

Minutele inaugurale au fost tratate fără teamă, în seara în care primul derby al fotbalului românesc a atins întâia oară un scor de tenis (în FCSB – Dinamo 6 – 0). Oricare ar fi fost deznodământul, mai multă istorie s-a pregătit în aer. Inexactități și mult curaj advers l-au pus pe sârb într-o nouă dificultate de act întâi. 

După break-ul cedat rapid, el a trebuit să spere că un adevărat baraj la serviciu va mai scădea în eficiență. Acest aspect nu s-a materializat, eforturile lui Medvedev din cadrul primelor secvențe de retur, fiind, în cele din urmă, elementele primordiale în economia celui de-al cincilea act inaugural cedat consecutiv de către liderul mondial în cadrul aceleiași competiție, o statistică probabil nemaiîntâlnită.

S-ar fi putut afirma însă că adevărata confruntare a început pentru toți adversarii lui Nole odată cu startul manșei secunde. Totuși, finala chiar îi oferea întrebări serioase belgrădeanului întrucât adversarul își adjudecase absolut fiecare punct început în spatele primei lansări. Concomitent pentru mai tânărul atlet rus, segmentul secund a devenit cu atât mai ridicat drept importanță.

Presiunea a început să se resimtă evident, însă înlăturarea a trei oportunități succesive asupra serviciului a putut să reprezentat un moment cu o semnificație psihologică grozavă. Acumulând o încredere vizibil crescândă, deținătorul titlului Turneului Campionilor și-a văzut propriile ocazii la retur inițial anulate de execuția serviciului a unui adversar care a resimțit tensiunea în braț. Venirile foarte inspirate în zona fileului l-au susținut serios pe Djoković pentru a menține temporar situația sub control.

Rezistența adâncă din partea favoritului secund a anulat alte două șanse de break, în cea mai lungă secvență a meciului. Nervozitatea a ieșit din nou la iveală pentru sârb, în secvențe prea similare infamei descalificări din 2020. Realizând pasajul cenușiu al oponentului, Daniil a dorit să evolueze mai mult spre așteptarea erorilor, care nu au mai întârziat. Asigurându-și întâietatea, el a reușit o urcare a nivelului de joc într-un moment crucial.

Drept urmare, oportunitatea imensă a fost impetuos fructificată, este drept, cu ceva șansă. Ceea ce a contat după exact o oră și jumătate s-a descris în faptul că liderul ATP era împins cu spatele la zid, de un adversar virtual impecabil.

Dar, asistența știa prea bine ceea ce Daniil Medvedev nu avea voie să facă. Stefanos Tsitsipas i-a permis sârbului să preia controlul finalei de la Roland Garros începând cu startul actului al treilea. Însă, inspirația a părut să îl părăsească tot mai evident pe jucătorul mult mai tensionat, în căutarea eventualei reveniri.

Prin contrast, sportivul de 25 de ani a oferit impresia că poate mări capacitatea de reacție pe măsură ce avansam în partidă. Greșelile total neașteptate s-au adunat inevitabil din partea rezidentului din Monte Carlo  deoarece rusul a izbutit să nu scadă simțitor intensitatea. Deschizându-și un ecart imens datorită lucidității mult superioare, atletul ce a suferit o înfrângere foarte clară în finala de la Melbourne din urmă cu aproape șapte luni a promis că va evolua mai bine în a doua ocazie similară.

Obținând mingea de turneu inaugurală, intervențiile vocale continue ale publicului au orchestrat două duble greșeli care puteau să întoarcă balanța confruntării. Rămânând uluitor de calm în momentele paroxistice, favoritul cu numărul doi și-a depășit trăirile abia la a treia oportunitate. Ultimele momente au fost înfruntate de către Daniil Medvedev cu riscul anulării unei superiorități etalate evident pe Arthur Ashe Stadium.

Finalmente, deși rezultatul ar fi avut și o variantă mai dură, tabela a arătat un triplu 6 – 4. Actul care s-a împotrivit rescrierii istoriei a surprins și alte aspecte sportive demne de considerat. De multe ori, volatilul moscovit a ilustrat cu adevărat cum un exponent al tinerei generații deține soluțiile pentru a străpunge replicile atât de greu failibile ale legendelor tenisului.

Respectivul fapt ne este confirmat astfel: ultimul jucător care l-a învins pe Nole într-o finală majoră, cu excepția lui Rafael Nadal, a fost Stan Wawrinka, în ediția din urmă cu cinci ani a Openului American. Arătând că un joc curat va oferi rezultatul mult dorit, noua glorie a Rusiei a depășit o treaptă în fața tuturor colegilor de generație, oprind împlinirea unui ideal eluziv pentru jocul băieților.

Adjudecarea a 28 de partide succesive în turneele de Mare Șlem reprezintă, într-adevăr, o provocare colosală, mai ales în tenisul masculin. Realizând toți pașii necesari înaintea celui final, nici măcar Novak Djoković nu a reușit să depășească bariera decisivă, însă negarea izbânzii Grand Slamului calendaristic reprezintă absoluta demonstrație a lui Daniil Medvedev. Așezat lângă Yvgenyi Kafelnikov și Marat Safin, noul deținător al Openului American a împiedicat în manieră legendară tentativa absolută a celui mai mare jucător din istorie, în propriile cuvinte. 

Surse:

https://edition.cnn.com/2021/09/12/tennis/daniil-medvedev-wins-us-open-djokovic-spt-intl/index.html