Ar fi suficient de ușor să enunțăm că, dacă am îmbina toate atribuțiile descrise mai sus, atletul perfect reprezintă o figură intangibilă. Sportul rege a văzut pe parcursul istoriei multe figuri marcante, care vor fi amintite mereu. Totuși, despre puține se poate afirma că au atins rangul de geniu, unul pentru care efortul nu e suficient. În acea categorie, regăsim cu siguranță numele unui argentinian care a schimbat fotbalul pentru totdeauna.

Diego Armando Maradona a provenit dintr-o națiune care consideră disciplina cu mingea la picior o adevărată religie. În parte, afirmația așternută mai sus a căpătat noi dimensiuni, valențe, semnificații, tocmai datorită unui tânăr cu aspirații grozave. Aspectele ce țineau strict de fizionomie, cum ar fi înălțimea, greutatea, anvergura, păleau în fața măreției, pe care maeștrii le arătau pe teren cu fiecare ocazie avută la dispoziție.

Evident, pentru un adevărat fenomen, cea dintâi apariție profesionistă a reprezentat o sclipire nemaiîntâlnită în era actuală. Încă de la primii pași făcuți în interiorul unor organizații fotbalistice, el și-a arătat potențialul unic. Descendent al unei comunități familiale sărace, pasiunea pentru carieră trebuia să-i reprezinte cel mai bun sfetnic. Cu zece zile înainte de a împlini 16 ani, un adolescent promițător și-a făcut debutul la nivel profesionist, în tricoul lui Argentinos Juniors (cu numărul echivalent vârstei sale iminente). 

Cel mai tânăr sportiv care a evoluat vreodată în prima ligă argentiniană, la aproximativ 15 minute de la intrarea pe gazon, își etala imediat imaginația. El trecea atunci balonul printre picioarele lui Juan Domingo Cabrera, formând un prim portret al mitizării, urmărit apoi de întregi generații de tineri aspiranți. Ținând cont de propria mărturie, cerul i se părea a fi în ale sale mâini. La alte trei săptămâni de la disputa inaugurală a carierei, contra lui Talleres de Córdoba, Diego Maradona avea să înscrie pentru prima oară în Primera División în fața lui San Lorenzo, la 14 noiembrie 1976. Pe parcursul a cinci ani în tricoul lui Juniors, el a semnat 115 reușite, apropiindu-se foarte mult de media unui gol pe partidă. Prin urmare, primii ani la nivel de club ilustrau o influență magnifică asupra jocului în sine.

Cu toate acestea, selecționerul naționalei argentiniene César Luis Menotti i-a considerat vârsta ca fiind prea fragedă pentru a fi prezent la prima cupă mondială pentru care ar fi fost eligibil să evolueze, anume cea din 1978, desfășurată chiar în Argentina. Maradona îmbrăcase pentru prima dată tricoul naționalei cu un an înainte, împotriva Ungariei.

Revenind la ramificațiile carierei de club, transferul său către Boca anunța momentul așteptat de o întreagă tinerețe. Deși a primit oferte mai avantajoase pe hârtie de la River Plate, dorința magicianului a fost să ajungă la formația pe care o idolatriza. Având un impact decisiv în ambele dueluri Superclásico, Maradona și-a purtat colegii Los Xeneizes către ceea ce avea să fie unicul său titlu de campion din țara natală. Explicația în acest sens a fost oferită parțial de către evoluțiile din cadrul primului eveniment major din afara Americii de Sud: Campionatul Mondial din 1982. Campania iberică a adus multă dezamăgire pentru Argentina. Deținătoarea trofeului urma să fie eliminată de către marea rivală din Brazilia. Decarul pumelor înscrisese de două ori în faza grupelor, însă nu avea să încheie turneul final pe teren, suportând cu greu înfrângerea în fața reprezentativei Seleçao. Lucrurile aveau să stea complet diferit la următoarea Cupă Mondială, după cum împletirea istoriei cu legenda urma a dovedi.

Până atunci, traiectoria protagonistului acelor momente trece prin noi capitole ale echipelor de club. Transferat de Barcelona înaintea începerii competiției intercontinentale din vara lui 1982, Barrilete cósmico devenise deja cel mai scump fotbalist din lume. Aflată în căutarea gloriei, formația Blaugrana a achitat 7,6 milioane de euro pentru a definitiva transferul de la Boca. Șederea în Catalonia a fost una sinusoidală, din mai multe puncte de vedere, incluzându-le aici pe cel administrativ, sportiv, dar și extra-sportiv. 

Remarcabil, din perspectivă pozitivă, a fost complimentul acordat de suporterii Realului către fabulosul argentinian. Pe data de 26 iunie 1983, analele fotbalului încă punctează idea că Maradona a fost primul mare jucător rival aplaudat pe Santiago Bernabéu. Reacția a urmat după reușita excepțională în care a izbutit să-și pună în aplicare una dintre acțiunile caracteristice, prin driblarea portarului, în speța de față, Augustin (înaintea finalizării propriu-zise).

Momentele mai puțin fericite au survenit și de pe urma unei accidentări la gleznă, care a fost lăsată în urmă mult mai ușor decât orice se văzuse în celebra intervenție a lui Andoni Goikoetxea. Mijlocașul spaniol (component al lui Athletic Bilbao atunci) avea să fie parțial responsabil și pentru un alt episod neplăcut, dar la fel de notoriu episod din cariera rachetei atomice. Lupta colectivă declanșată de aceiași doi protagoniști ai incidentului din septembrie 1983, în finala Cupei Spaniei de peste un an, a grăbit plecarea lui Dieguito către Napoli. Neînțelegerile pe care le-a avut cu președintele catalan al vremii, Josep Lluís Núñez, au forțat și ele cererea de transfer în Serie A, după 38 de goluri și 58 de partide în tricoul catalan.

Venirea lui Maradona în Italia (pentru o nouă sumă record) a declanșat perioada generală de apogeu a carierei. Primit pe San Paolo din postura unui adevărat salvator, el a împlinit visurile napolitanilor, care au devenit multiplii campioni în peninsulă. Bineînțeles, izbânzile din 1986-1987 și 1989-1990 au fost singurele poposite la poalele Vezuviului și primele titluri pentru porțiunea de sud a Italiei. Între cele două, succesul avea să vină în alte competiții interne, precum și pe plan continental. Devenit căpitan, argentinianul și-a asumat rolul de lider al formației violete, devenind negreșit cea mai mare figură a clubului.

Anterior, alte aspecte întraseră în unicitatea sportului rege mulțumită fenomenalului argentinian. În mod clar, facem referire aici către Campionatul Mondial din Mexic. Turneul din 1986 a cimentat definitiv imaginea unui maestru pur în controlul balonului, dar și a unui jucător care să se identifice cu o națiune. Clipele de notorietate maximă sunt deseori asociate cu sfertul de finală împotriva Angliei. Fotbalistul cu numărul 10 pe tricou a realizat atunci, probabil cea mai celebră dublă din istoria sportului. Prima reușită a căpătat o aură aparte, fiind utilizată contribuția Mâinii lui Dumnezeu. În schimb, cea de-a doua a reprezentat o demonstrație a talentului absolut la cote aparent imposibil de replicat. 10 secunde au fost suficiente pentru a destabiliza iremediabil jumătate din efectivul advers, inclusiv portarul dejucat anterior cu brațul. Peter Shilton încasa Golul Secolului, după ce Maradona plecase din propria jumătate, la scorul de 1-0.

Eliminarea Angliei confirma Argentina drept favorită pentru a-și recâștiga tronul cedat pe tărâm iberic. Căpitanul pumelor urma să puncteze de alte două ori în fața Belgiei, după care a creat și acțiunea pe care Jorge Burruchaga a transformat-o în golul titlului mondial, în finala contra Germaniei de Vest. După cum este cunoscut, cel mai bun jucător al competiției mexicane nu putea să fie altul decât cel supranumit El pibe de oro.

Peste patru ani, într-un alt turneu desfășurat în țara clubului la care activa (în acel caz, Italia), parcursul avea să-i fie unul dificil. Loviturile de departajare au propulsat Argentina în două rânduri către accederea până în finală. Maradona a ratat cu Iugoslavia, luându-și apoi revanșa în semifinala împotriva țării gazdă. Ultimul act a fost unul fără dominare pentru el, Germania de Vest întorcând deznodământul în propria favoare, după finala pierdută din Mexic. Penalty-ul transformat de Andreas Brehme a rămas controversat acordat, dar a parafat medaliile de argint pentru sud-americani.

Între campionatele mondiale din 1990 și 1994, aspectele aflate dincolo de gazon începeau să adopte o turnură neplăcută pentru Maradona. Chiar și astfel, o plecare fără glorie de pe San Paolo nu a împiedicat formația napolitană să-i retragă tricoul cu numărul 10, în 2000. La acel moment, el era detașat cel mai prolific marcator din istoria lui Napoli. Cupa UEFA din 1989 reprezenta unicul trofeu continental cucerit de peninsulari, prin contribuția sa enormă. 

După ce a fost obligat să stea departe de fotbal pentru 15 luni, Diego a părăsit Serie A și a semnat cu Sevilla, în 1992. Periplul andaluz a însemnat un singur an competițional, după care, argentinianul a hotărât să se întoarcă la cluburi autohtone. A doua perioadă petrecută la Boca începea după evenimentele de la Cupa Mondială din Statele Unite.

În 1994, Maradona avea să înscrie ultimul său gol la echipa națională în meciul cu Grecia. Înaintea disputei cu România, magicianul completase doar două apariții la turneul final american. Suspendarea survenită atunci a permis componenților Generației de Aur să elimine în optimi vicecampioana mondială. Căpitanul ei nu avea să mai poarte echipamentul alb-albastru într-o altă apariție oficială. De-a lungul celor 91 de selecții, înscrisese de 34 de ori.

Momentul retragerii formale a fost mediatizat cum se cuvine, la capătul stagiunii 1996-1997. Ultimele șapte reușite au fost înscrise în tricoul formației natale de suflet. Deși legenda nu i-a fost afectată, atenția mediatică mai puțin pozitivă îi aducea un disconfort vizibil în a continua implicarea directă în fotbal.

Astfel, la 11 ani de la abandonarea carierei, El 10 și-a îndreptat atenția către activitatea managerială. Debutul său pe o bancă tehnică avusese loc încă din perioada ce a succedat Campionatul Mondial din America. Având parte de puțin succes, a fost nominalizat drept selecționer al Argentinei în 2008. Un interval tumultuos se sfârșea doi ani mai târziu, la capătul sfertului de finală pierdut în fața Germaniei 0-4. Până atunci, pumele obținuseră doar victorii într-o campanie sud-africană încheiată dezamăgitor. Vara din 2010 a fost una frustrantă pentru Maradona, culminând cu încheierea controversată a mandatului său. el nu avea să mai pregătească o altă selecționată în carieră. El avea să pregătească, în schimb, formații de club, parcurgând diverse ligi ale lumii. 

Din 2011, călătoria respectivă demarase din Emiratele Arabe Unite. Aventura la Al-Wasl a fost scurtă, precum s-a dovedit și cea din cadrul lui Deportivo Riestra. Revenirea în zona Golfului s-a produs în 2017. Ratarea promovărilor cu Fujairah și respectiv Dorados l-au făcut să se reorienteze către țara natală. El a fost numit managerul lui Gimnasia de la Plata în septembrie 2019, funcție pe care trebuia să o păstreze în ciuda unor performanțe sub așteptări (în liga unde rămâne cel mai tânăr debutant). În toată acea perioadă, lupta pentru sănătatea propriului corp se dovedea extrem de înșelătoare.

Deși nu s-a aflat niciodată pe lista oficială a câștigătorilor Balonului de Aur, puțin alți artizani au influențat jocul mai mult decât el (de la primele atingeri de minge ca profesionist). Presărată cu multe clipe magice, dar și cu apariții mai puțin demne, cariera sa va rămâne mereu un reper pentru întreaga lume pasionată de sportul rege, alături de cea a lui Pelé, omul pe care l-a învins pentru titlul de Fotbalistul Secolului al XX-lea. 

Tehnica, naturalețea și inventivitatea depășesc valorile ilustrate în jocul din prezent, în multe momente. De aceea, Diego Maradona își păstrează aura intactă, aflându-se printre adevărații revoluționari ai universului fotbalistic și sportiv, în general.