Multe aspecte au fost catalogate a fi unice în actuala ediție a turneului continental european. Din cele 12 stadioane pe care s-au disputat meciurile,unul singur rămânea să împlinească misiunea a patru formații ce își obținuseră pe drept calificarea.

Drumul final spre Wembley Stadium s-a dovedit lung, dar absolut memorabil pentru privitori. Încă de la prima ocazie, jocurile eliminatorii ale EURO 2020 au readus aproape pasionaților sentimentul pur al dramatismului, alături lipsei de certitudine. Așa cum ipostazele sferturilor ne-au ilustrat (cu excepția ultimei confruntări), totul era posibil. În semifinalele desfășurate în templul fotbalului din Regatul Unit, urmau să se lupte pentru accederea în ultimul act trei favorite certe și o a patra combatantă căreia destinul a știut să îi surâdă.

Revanșa răsunătoare a Squadrei Azurra în fața noii forțe iberice: Italia-Spania 1-1 (4-2 după penalty-uri)

Mai întâi, atenția generală era oferită în metropola londoneză Italiei și Spaniei, două națiuni ce au părut să urmeze direcții relativ opuse pentru avansarea în cadrul turneului. Pentru una dintre cele mai îndepărtate deținătoare ale coroanei continentale, cea mai recentă ispravă având loc în 1968, drumul până la atingerea careului de ași nu avusese parte de momente critice. 

Reprezentativa de-a dreptul reinventată sub bagheta lui Roberto Mancini își ducea mai departe seria formidabilă a invincibilității, printr-o dispoziție imaculată în faza grupelor. Ulterior, Austria reușea să pună serioase probleme unei ofensive peninsulare excelent montate, ce avea să găsească soluțiile abia după prelungiri. Testul din fața Belgiei se anunța ulterior mai dificil, însă gestiunea acțiunilor ofensive, dar și a echilibrului, a devotamentului excepțional etalat în defensivă, calea spre succes era împlinită cu scorul înregistrat încă dinaintea pauzei. Ajunsă între primele patru combatante, istoria ne spunea că eficiența Squadrei Azzurra este cotată la cele mai înalte standarde posibile. 

Dar pentru a parafa a zecea calificare într-un ultim act internațional din douăsprezece semifinale, reduta italiană, motivată suplimentar și în numele lui Leonardo Spinazzola – al cărei evoluții a fost abrupt încheiată pe Allianz Arena – trebuia să depășească o structură spaniolă poziționată într-o creștere de moral. 

Amprenta competiției asupra formației lui Luis Enrique a fost sinusoidală. Parcursul început cu două remize în grupe se redresa entuziasmant prin intermediul a cinci goluri înscrise Slovaciei. Deși atacul rămânea eminamente dominant, emoțiile iberice se extindeau periculos în fața Croației, care a avut puterea doar să împingă disputa, până în prelungiri. 

Replica venită din partea Elveției se dovedea mai acută, doar inspirația superioară la lovituri de departajare făcând diferența în favoarea Furiei Roja. Înfruntarea ce se prefigura a fi definitorie însă, venea abia în semifinale pentru elevii lui Luis Enrique. 

Tehnicianul iberic continua să nu renunțe la propriile automatisme în ciuda opiniilor contradictorii venite constant dinspre compatrioții săi. Stilul dublei câștigătoare a EURO, dacă luam în considerare doar precedentele trei ediții, avea să înfrunte cea mai importantă provocare împotriva echipei ce încerca redefinirea propriului standard. 

Orientându-ne spre palmaresul întâlnirilor recente de înalt calibru, remarcam o anumită consistență spaniolă. Totuși, ultimele succese nu puteau fi obținute mai distinct. Dacă în celebrul sfert de finală al EURO 2008, deznodământul a stat permanent în balanță, finala din 2012 rezulta într-un triumf iberic major. Alți nouă ani de căutări și reconstrucții italiene puteau aduce revanșa mult așteptată, remarcată în tribunele albastre de pe Wembley, cât mai ales de corespondenții lor din teren. Organizarea era determinantă pentru Roberto Mancini, mecanismele Spaniei fiind imediat puse în mișcare. 

Ca urmare, majoritatea martorilor cunoșteau genul dinamicii în care prima semifinală demara. Pentru cea mai mare parte a primelor 45 de minute, controlul s-a dovedit evident în jumătatea de teren survolată de Giorgio Chiellini, Leonardo Bonucci și Gianluigi Donnarumma. Presiunea adversă aducea șanse importante, semnate mai întâi de Ferran Torres și Dani Olmo.

În același timp, șarjele italiene erau așteptate pentru destulă vreme, dar materializarea lor punea o imensă presiune a unei defensive rivale încă extrem de fragilă. Cumva, deși câștigătoarea Grupei A găsea foarte greu drumul spre poartă, deschiderea scorului putea surveni chiar la ultima fază a primului act, balonul expediat de Emerson ștergând bara transversală, dintr-un unghi închis. 

Formația ce nu mai cunoscuse gustul înfrângerii de peste trei ani se afla în căutarea răspunsurilor, ieșind motivată în plus de la cabine. Dominarea adversă rămânea vizibilă, însă contraatacurile se aspreau. Cel din minutul 53, declanșat atât de inspirat prin goalkeeperul italian, ducea la șansa uriașă transformată excepțional în gol, la colțul lung de către un Federico Chiesa ce părea în prim-plan pentru a fi înlocuit.

Demonstrând că nu a cedat deloc la capitolul reactivității, Squadra Azzurra avea de protejat avantajul, care a rămas intact la uluitoarea șansă a lui Mikel Oyarzabal. Introducându-l în sfârșit pe Álvaro Morata căruia îi promisese o perioadă mai largă de repaus, Luis Enrique remarca cum controlul întâlnirii putea scăpa definitiv Spaniei. 

Chiar în momentele în care adversarii deveneau tot mai confortabili inclusiv la construcție, o acțiune excepțional creionată de Jordi Alba și Pedri, îi oferea chiar vârfului de la Juventus posibilitatea de a deveni cel mai galonat spaniol din istoria Campionatelor Europene, ajungând la șase reușite, în ciuda vârstei sale de doar 28 de ani. 

După finalizarea lui Morata din minutul 80, reportul de forțe se schimba din nou pe gazon, furia roșie căutând pe măsura numelui lovitura decisivă, fără succes. Fiind obligați să pătrundă pentru a treia oară consecutiv în prelungirile unui joc eliminatoriu, ocaziile au fost relativ rare pentru iberici în reprizele suplimentare. 

Loteria penalty-urilor era astfel inevitabilă, precum se întâmplase și cu 13 ani în urmă, atunci când victoria iberică era consemnată în sferturi. Pentru doi tineri goalkeeperi care își redescopereau zâmbetele, în Unai Simón și Gianluigi Donnarumma, se apropia în potențial moment al carierei, cu o finală continentală drept miză. Bascul de 23 de ani intervenea perfect asupra primei execuții, a lui Manuel Locatelli. 

Din păcate pentru iberici, Dani Olmo irosea ocazia de a-și duce echipa în ascendent, trimițând în afara cadrului porții. Următoarele șase lovituri erau transformate presiunea fiind mai mare asupra echipei secunde, ca ordine. 

Chiar marcatorul toreadorilor din timpul regulamentar nu îi putea rezista, portarul ce dorește a fi urmașul de drept al unui alt Gianluigi (Buffon), respingându-i șutul lui Álvaro Morata. Jorginho, unul dintre brazilienii naturalizați de-a lungul timpului, privea apoi istoria în ochi și își confirma excepțional reputația unui executant cu sânge rece. Italia exulta, extinzând un parcurs aproape ideal, către finala programată duminică.

Pasul final către tentativa gloriei eterne încheie o imensă secetă: Anglia-Danemarca 2-1 (după prelungiri)

În urma eliminării suferite de Spania, se remarca un alt aspect deosebit - cea mai recentă deținătoare a trofeului rămasă în competiția din 2021 nu venea din actualul secol. Danemarca și izbânda din 1992 vor dăinui permanent în istoria fotbalului, dar noua oportunitate fabuloasă se afla la orizontul britanic.

Gândind retrospectiv, vedem cum chiar și eventualul punct obținut în fatidica partidă cu Finlanda nu ar fi schimbat nimic pentru scandinavi. Acel moment reprezenta motivația ce a ajutat o formație să depășească cu doar 3 unități Grupa B și să depășească ulterior de manieră concludentă Țara Galilor și Cehia. Ultimul obstacol părea însă a fi cel mai dur pentru brava formație nordică.

Oricât de bizară ar continua să pară afirmația de față, Anglia era singura semifinalistă ce nu atinsese un ultim act continental până acum. Succesul declicului absolut contra Germaniei devine un tot mai important moment în istoria britanică. Demonstrația excepțională din fața Ucrainei îi asigura pe jucătorii lui Gareth Southgate – care încă nu primiseră vreun gol la actuala ediție – că vor avea o nouă ocazie să repete performanța realizată în 1966.

Precum în prezent, singurul titlu internațional adus în Insulă venea în fața propriilor susținători, ce soseau încrezători pe Wembley. Dar, în fața a 65.000 de spectatori, majoritatea ostili, se putea afirma că nu Danemarca înfrunta adevărata presiune. Ca urmare, formația plecată cu șansele mai mici demara dezinvolt într-o semifinală secundă ce le aduce în față, măcar statistic vorbind, cea mai eficientă defensivă din istoria EURO. Primele minute deosebit de dure se încheiau cu puține șanse de gol, fapt care îi asigura lui Jordan Pickford recordul legendar al invincibilității unui portar din Albion, deținut de Gordon Banks. 

Noua marcă setată de goalkeeperul lui Everton nu avea să mai rămână în picioare pentru foarte mult timp. Mikkel Damsgaard lansase un prim avertisment printr-o execuție de la distanță. O succesiune de faze fixe i-au oferit tânărului atacant posibilitatea de a străluci pe cea mai înaltă scenă. El semna după o jumătate de oră scursă din joc primul gol marcat dintr-o lovitură liberă pe întreg parcursul competiției continentale, ajunsă la penultima confruntare.

Fiind condusă pentru întâia oară, o Anglie statică până atunci nu întârzia să dea replica. Șansa imensă a lui Raheem Sterling reprezenta preambulul celui de-al unsprezecelea autogol al turneului. Chiar căpitanul danez, Simon Kjær era forțat de aceeași extremă britanică să își trimită balonul în proprie poartă după superbul traseu inițiat prin Harry Kane și Bukayo Saka. Anulând avantajul advers după doar nouă minute, gazdele continuau presiunea, însă tabela nu s-a mai modificat până la pauză. Momentul psihologic al unei egalări rapide părea să rămână vizibil și în actul secund, atleții echipați în alb asumându-și controlul disputei.

Harry Maguire era foarte aproape să îl învingă pe Kasper Schmeichel cu o lovitură de cap, însă acesta din urmă nu se lăsa depășit. La scurt timp, replica nordică se revigora din nou. Totuși, formația dominantă în posesie rămânea cea organizatoare, presiunea adâncindu-se permanent odată cu trecerea în treimea finală a timpului regulamentar. 

Un fault al lui Harry Kane comis asupra lui Yussuf Poulsen priva acordarea loviturii de la 11 metri care ar fi putut întrerupe paritatea. Consumul fizic acumulat în tabăra oaspeților începea să se observe inerent, eforturile cu accente eroice fiind necesare danezilor pentru a trimite (întâia oară din 2000 încoace) și cea de-a doua semifinală dincolo de granița laitmotivului prelungirilor. 

Fiece balon respins devenea valoros pentru nordici, însă intervalul adițional avea parte de o certă favorită. Căpitanul Albionului urma să mai testeze buturile adverse, fără succes, printr-un șut la colțul scurt. Asediul către reușita izbăvirii continua, Jack Grealish și Raheem Sterling, nereușind să găsească traiectoria spre plasa lui Kasper Schmeichel. Finalmente, minutul 102 a consfințit o cădere discutabilă în careu a extremei legitimate la Manchester City.

Lovitura de pedeapsă menținută de sistemul VAR era asumată de același Harry Kane, care avea nevoie însă să finalizeze în doi timpi pentru a izbuti golul care schimba o istorie de 55 de ani. Neputința Danemarcei de a construi o replică finală se remarca până la final, deosebita călătorie încheindu-se în penultimul act. În schimb, pentru Anglia, accederea în prima bătălie pentru un trofeu continental devenea realitate după 37 de înfruntări. Ultima se decidea mult mai greu decât orice membru al asistenței și-ar fi dorit, dar țelul insular era îndeplinit.

Semifinalele EURO 2020 ne-au arătat, încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de echilibrat poate fi fotbalul internațional la nivel suprem. Un tandem de încleștări încheiate după miezul nopții în țara noastră definea o competiție excepțională. Formațiile meritorii și rezistente acestui soi de dramatism fabulos, ale Angliei și Italiei, se vor întâlni pentru titlul absolut la Londra, capitala sportului european pe 11 iulie 2021.