A fost nevoie de noi lovituri de departajare în finala de pe Wembley, fază în care Squadra Azzurra a avut câștig de cauză în fața Angliei, cu 3-2, după ce egalitatea a persistat după primele 120 de minute, în urma reușitelor lui Luke Shaw și Leonardo Bonucci.

După lungi dovezi ale spectacolului, dramatismului și intensității, parafat pe parcursul unei luni, ultima piesă rămânea de descoperit în povestea continentului european, relocată spre 2021. 

Urmările aventurii gestionate logistic de UEFA nu vor fi uitate curând. Grupările erau nevoite să adauge în întreaga ecuație sportivă și deplasările constante în unsprezece metropole din jurul continentului. Deși respectivul aspect a diferit mult de la o națiune la alta, inovațiile majore au constituit una dintre părțile integrante ale periplului ce se punea în mișcare, important sau nu ca act simbolic din capitala italiană.

La fel de puțini oameni urmau să anticipeze precis ideea că forța romană urma să rămână în picioare până în cadrul zilei finale a EURO 2020. Nu trebuie să uităm că pentru o uriașă perioadă de timp a fotbalului contemporan, un pol excepțional al dominației venea din Peninsulă. Desigur însă, ca în orice proces de transformare a performanței, succesul este de multe ori urmat sau contrabalansat prin perioade mai puțin inspirate. În cazul structurii asociate cu mândrie denumirii de Squadra Azzurra, pretențiile au fost însă mereu ridicate. 

Doar că un moment ce părea să semnifice semnalul unui declin complet a fost înregistrat doar cu ceva mai mult de trei ani și jumătate în urmă. Confruntarea fatidică de baraj încheiată cu înfrângere împotriva Suediei interzicea Italiei prezența la Cupa Mondială din 2018. 

O contraperformanță nemaiîntâlnită de exact șase decenii urgenta schimbări majore, ce se extindeau, bineînțeles, la nivelul băncii tehnice. Ca o fostă legendă pe gazon, Roberto Mancini era ales pentru a prelua lotul într-un moment de cumpănă. Odată cu primele confruntări din Liga Națiunilor, randamentul unei formații ghidate spre un proces de întinerire creștea vizibil. Dar, nici măcar cele mai optimiste previziuni nu puteau anticipa că înfrângerea cu Portugalia, din mai 2018, avea să fie ultima pentru 38 de luni. 

O campanie de calificare aproape perfectă readucea forța albastră la un turneu final continental pe care îl privea din postura unei favorite. 

Încă de la jocul de deschidere început printr-un autogol al Turciei, pe Stadio Olimpico, forța de joc a Italiei se arăta deosebită. Toate compartimentele dispozitivului peninsular funcționau excelent, doborând așteptările generale. Senzația subliniată se menținea intactă pe întreaga durată a Grupei A, adjudecată cu maximum de puncte și în fața Elveției, ori a Țării Galilor. 

Primele emoții, mai ales la capitolul ofensiv, au fost depășite greu împotriva unei rivale austriece grozavă în replica ei. Semnele de întrebare nu se mai adânceau contra Belgiei, care era nevoită din nou să se recunoască prematur învinsă, nerezistând suficient presiunii unui fotbal complet. Expresia ultimă era încercată apoi de o provocare și mai acerbă decât ocupanta primului loc în cadrul clasamentului FIFA. Spania demonstrase că poate domina orice adversar, cu o grupare preponderent tânără. În același timp, ea ilustrase și o serie importantă a slăbiciunilor în defensivă, de care Squadra Azzurra putea să profite. 

Diferența dintre o nouă finală europeană și eșec avea să se facă în cele mai mici detalii. Deși Italia era prima care irosea o execuție în procesul loviturilor de departajare, jucătorii nu și-au pierdut deloc încrederea. Văzându-și propriu goalkeeper ridicându-se la cele mai înalte standarde, restul executanților, încheind cu Jorginho, și-au arătat siguranța pentru a declanșa extazul. 

Revenirea într-o finală de prim rang, chiar în detrimentul oponentului ce o dominase într-o ipostază similare (din urmă cu nouă ani) se realiza prin intermediul unei serii de 33 de jocuri fără vreun eșec. Obținând în urma unei mari bătălii dreptul de a reveni pe Wembley pentru jocul 51 din cadrul competiției, Italia mai avea de trecut un obstacol în calea unui trofeu așteptat începând cu ediția de casă a Campionatului Mondial, din 1982. Așteptarea prezentă în tabăra adversă a finalei se dovedea chiar mai frustrantă.

Anii recenți au arătat că progresul a fost semnificativ și pentru principala reprezentativă a Angliei. Interesant este că baza lui a fost împlinită cu succes, indiferent de circumstanțele bizare prin care Gareth Southgate primise promovarea în postura selecționerului, în toamna anului 2016. 

Eliminarea dureroasă contra Islandei, de la precedentul Campionat European, se îndepărta treptat în uitare și mulțumită intervențiilor fostului internațional. Ascensiunea vizibilă pe termen lung, anunțată cu evoluții grozave în cadrul Cupei Mondiale, completate de acapararea ultimului loc al primului podium din Liga Națiunilor.

Prestațiile tot mai solide din partea unui grup bine conturat reașezau Anglia într-o poziție favorabilă, încercând din nou să se înscrie pe lista laurilor continentali. Contextul devenea cu atât mai important cu cât întreaga asistență britanică era conștientă de locația în care EURO 2020 se va finaliza. 

Pornind la drum tot din Londra, cu acest aspect motivațional alături, fotbaliștii englezi experimentau o fază a grupelor bizară. La capătul ei, doar două goluri acontau pentru șapte puncte, alături unei remize nescontate, dar greu de scos din calcule, în fața Scoției. Mai mult decât atât, nici măcar asigurarea primului loc în serie nu părea să aducă mult noroc. 

Însă, triumful reportat din optimi atât de greu în fața eternului obstacol german contura catalizatorul aspirației urmărite de generații. Singura deplasare a întregului turneu contura o evoluție fulminantă contra Ucrainei, probabil cel mai facil oponent rămas în calcule dintre ultimii opt. 

Presiunea imensă a acoperirii unui prim act final european pe teren propriu părea să își spună cuvântul, spre avantajul Danemarcei. Chiar deschiderea de scor a celui mai tânăr marcator din istorie la Campionatele Europene, Mikkel Damsgaard, debloca potențialul gazdelor, care aveau nevoie de prelungiri pentru a se impune. Un penalty acordat la limită și capitalizat în doi timpi de Harry Kane – co-golgheterul tuturor timpurilor în Albion la EURO – era suficient spre împlinirea momentului așteptat dintotdeauna în cadrul continental. 

Astfel, campioana mondială din 1966 înfrunta campioana europeană întâlnită după alți doi ani. Cu alte cuvinte, bătălia supremă programată pe fosta arenă imperială britanică, actualul Wembley Stadium, avea să numească o laureată în premieră a actualului mileniu.

La capătul a 50 de jocuri grozave și a patru săptămâni intense, cele mai precise două reprezentative defensive se confruntau atât între ele, cât și cu istoria însăși. În fața a aproximativ 80.000 de spectatori înfierbântați în seara londoneză, celebrele imnuri au fost întâmpinate de reacții intense, dar autentice, din partea publicului.

Startul jocului era așteptat în a materializa o dominare (acceptată) din partea gazdelor. Ca urmare, secvențele incipiente puteau fi pivotale. Prima confruntare oficială anglo-italiană după Campionatul Mondial brazilian trecea rapid peste emoții. În misiunea de a păstra titlul acasă britanicii demarau rapid spre atac. Nici măcar 120 de secunde nu erau completate până când primul contraatac declanșat de Harry Kane și purtat fără cusur prin apărătorii laterali se încheia cu balonul ajungând în plasa lui Gianluigi Donnarumma. 

Luke Shaw puncta liber din interiorului careului, în urma unei reluări aproximative, dar elegante. Reușita semnată de fundașul de 26 de ani (încă neîmpliniți la acel moment) era prima în tricoul reprezentativ al Albionului și, în același timp, cel mai rapid gol din istoria oricăror finale continentale.

Magicul moment întâmpinat atât de rapid, care declanșa vacarmul complet pe Wembley, nu putea fi digerat foarte ușor de o structură a cărei mândrie încă este etern legată de capacitățile defensive. Urmările deschiderii scorului se remarcau drept profunde, însă timpul nu era încă un inamic al niciuneia dintre finaliste. 

O partidă crucială plecată de la 0-1 părea să fie abordată cu multă teamă, cu atât mai mult cu cât încrederea apărătorilor englezi părea de neclintit. Lipsa ocaziilor importante de egalare persista până în minutul 35. Sub o ploaie devenită intensă, Federico Chiesa își încerca șansa cu o execuție puternică pe jos, care ocolea stâlpul din stânga porții lui Jordan Pickford. În replică, șarjele britanice se ilustrau constant periculoase, dispozitivul italian arătând numeroase slăbiciuni pe flancuri. 

Pe măsură ce ne apropiam de punctul regulamentar de mijloc al confruntării, fotbaliștii de creație ai Italiei păreau să-și găsească ritmul. Chiar și astfel, după reluare, Roberto Mancini avea nevoie, pe lângă schimbări de efectiv în atac, să regăsească sursele de inspirație pentru a evita a doua și cea mai dureroasă înfrângere în nouă partide oficiale contra leilor. După reluare, cu o contribuție limitată a lui Jorginho, accidentat în prima parte, Squadra Azzura ieșea avântat de la cabine. Rezultatul se remarca aproape instantaneu, după un prim segment încheiat intens. 

Presiunea peninsulară creștea constant, cu mult mai multe rezultate concrete către buturile adverse. Până la finalul primei ore de joc, Jordan Pickford semna două intervenții ce se puteau dovedi providențiale, în fața lui Lorenzo Insigne și Federico Chiesa. John Stones puncta replica gazdelor printr-o lovitură foarte periculoasă de cap. 

Situațiile delicate continuau să fie corect absorbite de către defensive. Însă, jumătatea actului secund aducea o lovitură de colț care curgea încâlcit. Tandemul legendar al fundașilor italieni, alături de Marco Verratti, izbuteau să depășească blocul goalkeeperului lui Everton, Leonardo Bonucci având de îndeplinit o formalitate din fața porții. 

Momentul vulcanic al egalării părea să ne introducă într-o nouă complexitate a partidei. Vicecampioana continentală din 2012 prelua întreg momentumul, ce ar fi putut o duce spre victorie înaintea pătrunderii în a opta confruntare diferită cu prelungiri, la EURO 2020. 

Ofensiva lui Roberto Mancini era vitalizată de avansarea lui Federico Chiesa în postura vârfului împins. Accidentarea extremei lui Juventus se dovedea costisitoare, inclusiv dacă reprizele adiționale ar fi fost evitabile. Așadar, recordul procedeului de extra-timp era egalat la o ediție de Campionat European, eroii fiind căutați în ambele tabere. 

În istoria lui, Wembley continua să organizeze doar finale care să aibă minimum 120 de minute. O a treia astfel de poveste o vedea pe Italia arătând mai proaspătă și implicit, constant mai periculoasă. 

Rolurile se schimbau radical după repausul primei secțiuni suplimentare, Jack Grealish aducând mult așteptatul aport dintre rezervele engleze. Totuși, ocaziile nu se concretizau, modificările începând să curgă pentru al doilea ultim act din analele EURO ce urma să se încheie după lovituri de departajare (Cehoslovacia s-a impus în 1976 contra Germaniei de Vest). 

Gareth Southgate purta cu el amintirea întunecată a episodului petrecut pe Wembley în fatidica semifinală din urmă cu un sfert de secol. În apogeul absolut al competiției din 2021, inspirația sau lipsa ei decidea totul. Jordan Pickford îi ghicea primul tentativa lui Andrea Belotti. Ulterior, într-o uriașă ironie a destinului, tinerii jucători introduși de selecționerul englez în mod deliberat pentru secvența penalty-urilor nu executau, pe rând, cu destulă convingere.

Ratările semnate de Markus Rashford și Jadon Sancho îl plasau pe Jorginho într-o postură familiară de a încheia conturile. Spre extazul ori uluirea publicului, mijlocașul de origine braziliană era anticipat de goalkeeperul advers. 

Jordan Pickford își îndeplinise misiunea, dar astfel avea să o facă și omologul său. Într-o alegere imposibil de explicat de la distanță, cel mai tânăr exponent britanic, Bukayo Saka nu rezista presiunii prea mari spre menținerea visului în picioare, la a cincea execuție. Gianluigi Donnarumma își cimenta poziția de erou al Italiei. A doua sa paradă trimitea al doilea titlu european la Roma, după cel din 1968. Fotbalistul competiției conducea nouă zecimi din arenă în agonie, tranșând soarta unui turneu final unic în favoarea invincibilei Squadra Azzurra, propulsate spre extaz de către căpitanul Giorgio Chiellini.

EURO 2020 s-a arătat, în cele din urmă, o competiție de la care iubitorii neutri ai fotbalului nu puteau cere mai mult. Argumentul suprem al periplului celor 11 națiuni, printre care și România, a fost dezvăluit în uluitoarea finală. Precum Argentina în cadrul Copei América, echipa îmbrăcată în albastru cucerea un templu al gazdelor pentru a duce o revitalizare de excepție în culmea gloriei din Peninsulă.