Indiferent de rezultatul ultimei runde individuale a fetelor de la All England Club, tenisul a avut de marcat secvențe istorice.

În cele din urmă, oricât de mici ar fi părut șansele la începutul campaniei de la Londra, Elena Rîbakina este cea care a preluat trofeul de la Ashleigh Barty.

Ons Jabeur s-a aflat la rândul său în cea dintâi finală de Mare Șlem a carierei, precum kazaha de 23 de ani. Aceasta din urmă a început mult mai ezitant comparativ cu semifinala de joi, dar a găsit căi să rămână cu speranțe în meci, împotriva exponentei din Tunisia.

După ce Rîbakina a cedat primul set, ea nu a permis decât pierderea a patru game-uri, într-o finală cu destule imprecizii. Tânăra care le-a stopat parcursul britanic Biancăi Andreescu și Simonei Halep, a împlinit momentul de glorie absolută a tenisului din Kazahstan, deși numele Elenei este constant asociat și originilor sale moscovite.

Rămânerea la intensitatea necesară episoadelor memorabile scoate în evidență destule atribuții adiacente rare. Puțini au capacitatea să adopte un plus spre noi îmbunătățiri. Lunga ascensiune spre un asemenea moment poate rezulta diferit în funcție de mici nuanțe. Pentru mulți dintre performeri, elementul atât de greu într-o carieră, ajunge să devină perpetuarea succesului.

Căile nu sunt ideal transpuse în permanență, iar încercările pot să atingă cândva o secvență unde cedarea să reprezinte opțiunea mai ușoară. Pe de altă parte, nimic nu va fi exclus dintr-un cadru menținut la standarde de elită, cu toate că vom recunoaște și că circumstanțele ar putea fi chiar copleșitoare.

Pentru competițiile primului rang ale tenisului, întotdeauna fazele superioare vor aduce cu ele senzații aparte, teoretic nimic nefiind identic cu tenisul de Mare Șlem, atunci când miza crește. De atâtea ori tindem să privim înapoi doar spre călătoria înfiripată de-a lungul a doar 14 zile, dar condițiile atrag atenția mai profund. Un aspect la care ar trebui să ne gândim mai serios, devine intensitatea sportului cu mingea la fileu ca o disciplină globală. În prezent, se va remarca că acele figuri individuale reușesc să atragă atenția suficientă pentru creștere nivelului. Multe exemple simbolizează  creșterea dorinței pentru o inspirație, diferite țări intrând într-o asemenea etapă.

Practic, inclusiv Wimbledon, la ediția din 2019, a continuat să sprijine perspectiva din care Simona Halep și-a mărit aura. Categoric, în condițiile în care un atlet își va extinde influența până la un punct atât de important precum românca, s-ar spune, că pe bună dreptate, respectiva națiune sau zonă geografică, nu deține o istorie foarte bogată în sportul alb. Cazul precedent a coborât accentul mai degrabă asupra experiențelor feminine, doar că, anul 2002, oricum consumat în condiții deosebite la All England Club, a atras atenția spre alte cazuri, pe alocuri unice.

Mai întâi, ne-am putea îndrepta spre îndepărtatul continent african în general, pentru a remarca ponderea limitată în care talentul a putut să fie șlefuit. Resursele s-au dovedit majoritar de așa-natură încât așteptările să nu fie mari într-o evoluție majoră. Patru ani au trecut de când Kevin Andreson a atins finala masculină a competiției supreme britanice, într-un moment colosal pentru Africa de Sud. Ulterior, pentru o atletă cu abilități total diferite de cele ale uriașului menționat anterior, evoluția a început treptat, la nivel general, dar și cultural.

Ons Jabeur a reușit să atragă atenția pozitiv, pentru modul în care ea a înțeles să practice tenisul, anume într-o manieră non-conformistă, dar mereu plăcută. De la o stagiune la alta, pe măsura îmbunătățirii unui stil particular, reperele atinse de actuala ocupantă a poziției mondiale cu numărul 3 au crescut simțitor. În toamna anterioară, până și o calificare la Turneul Campioanelor ar fi însemnat un obiectiv neatins anterior pentru Tunisia și Africa în general. Aproape cu fiecare culme cucerită, am asistat la o premieră în dreptul unei personalități ce a câștigat foarte rapid admirația circuitului.

Dar, ascensiunea a vizat permanent, cel puțin din propria perspectivă, implicarea cu argumente în istoria tenisului. Cochetarea cu vârfurile ierarhiei și, de asemenea, titlul acontat au reflectat semnalele de care comunitatea a avut nevoie pentru a conta permanent pe Ons. În ciuda unei eliminări timpurii de la Roland Garros, perspectivele s-au menținut pozitiv pentru dispoziția ierbii londoneze. 

Atunci când Jabeur a fost întrebată asupra unei aspirații supreme pe termen scurt asupra jocului, ea și-a imaginat un succes la Wimbledon ca fiind tangibil. Imediat, trecând de prima confruntarea inaugurală a întregului turneu feminin, lucrurile au arătat foarte calm pentru o lungă perioadă. Opoziția în rundele inaugurale nu s-a dovedit tocmai excepțională, iar deși calibrarea s-a realizat foarte precis, întrebările au persistat.

În pofida lor, jocurile cu Elise Mertens și mai ales Marie Bouzková, acolo unde tunisianca a avut nevoie să revină după ce a cedat setul de debut, au arătat că favorita a treia pare pregătită să facă pasul decisiv. Interesant însă este că, înainte să poată spera la cucerirea unui prim titlu major, ea a avut nevoie să depășească un penultim obstacol uluitor. Literalmente, o adevărată revelație în Tatjana Maria care ar fi trebuit eliminată încă din turul doi de Sorana Cîrstea în condiții teoretic normale, a devenit nuca tare a competiției.

Și în dreptul lui Ons, efortul a atins cote aproape critice în a destabiliza prestația unei experimentate exponente a Germaniei hotărâtă să nu cedeze. Precum jucătoarea română mai devreme evocată, Maria Sakkari și Jelena Ostapenko, printre altele, nu au putut duce tabela până la final în favoarea lor. Finalmente, jucătoarea cu origini arabe a făcut-o într-un set decisiv cu mai puține emoții decât s-ar fi așteptat. Ca urmare, un singur pas ar mai fi fost de realizat în drumul către o realizare exponențială, însă acela s-a dovedit cel mai greu.

Fascinant să ne gândim este și următorul fapt, în legătură cu cea de-a doua finalistă de simplu. Contextul geopolitic va trebui înlăturat din actuala analiză, dar rămâne atât de relevant pentru ceea ce tenismene talentate precum Elena Rybakina ar fi putut înfrunta la actualul Wimbledon. În schimb, motivația și destinul au adus-o atunci când trebuie în perimetrul comunității kazahe, care în tenis, dar nu numai, rămâne unul cu puține străluciri.

Dar, categoric, tânăra originară din Moscova a oferit una, dovedită încă de când titlul individual a mers spre ea la București. Încă de atunci, din 2019, jocul pur exploziv al elevei lui Stefano Vukov a părut atât de greu în a fi ignorat. Iar acum, în condițiile în care a devenit deja un nume cunoscut în caravana fetelor, orice context îi putea deveni favorabil. Chiar și fără să obțină multiple victorii în sezonul de iarbă până la All England Club, o eliminare precum cea a Biancăi Andreescu în turul secund, a arătat că Rîbakina este pregătită pentru o lungă aventură.

În fapt, fiecare dintre primele sale trei confruntări au fost foarte lungi, până și în absența unui set decisiv. Apoi, lucrurile au părut să devină ceva mai simple pentru capul de serie al 17-lea, Ajla Tomljanović ratându-și oportunitatea de a pune mai mari probleme în sferturi.

Ajunsă deja în cel mai important moment al istoriei tenisului din Kazahstan (exceptând poate penultimele acte olimpice de la Beijing), exponenta de 23 de ani a reușit probabil cel mai consistent joc, prin prisma scorului. Simona Halep nu s-a ridicat cu siguranță la standardele dorite de ea, însă faptul respectiv a fost cauzat și de o dispoziție grozavă de joc a Rybakinei.

Deși era greu de crezut că o asemenea cadență ar mai fi putut să fie replicată în cea mai importantă după-amiază a carierei,, Elena și-a câștigat dreptul să spere la trofeul suprem. A fost greu de catalogat exact unde s-a poziționat un crucial factor al experienței, având în vedere că nicio combatantă din finală nu se apropiase anterior de un moment similar. În plus, încă dinaintea primului schimb, stilurile în care tenismenele abordează jocul nu puteau fi mai distincte. Ca urmare, ne-am fi putut aștepta la un profund echilibru, însă și la o complet diferită desfășurare a sâmbetei. Un fapt a rămas însă evident, acela că starea de emoție a împiedicat imediat (și poate pentru întreaga partidă) nivelul maxim.

Inițial, jucătoarea mai înaintată în vârstă a părut prea puțin deranjată de miza imensă, pe măsura încrederii de la retur. Evident însă, remarca ultimă a devenit posibilă doar pentru că prima lovitură a adversarei nu a găsit cadența inițială necesară. De aici, a devenit ușor să conchidem, în povestea celui dintâi act, că jocul exponentei din Kazahstan nu a continuat cu o încredere pe măsură în celelalte execuții. Presiunea fiecăror șanse contra serviciului a fost exercitată constant de către Jabeur, care nu a facilitat multe erori de precizie cu propriul serviciu. Aflată în continuare în control, tunisianca ajunsă la 27 de ani a reușit chiar să închidă prima manșă de la primire, fapt ce retrospectiv nu avea să îi servească tocmai inspirat.

Pierzându-și o bună parte din luciditate în a aborda inspirat debutul de set secund, campioana din capitala Spaniei, i-a permis oponentei să poată crede cu adevărat într-o revenire pe alocuri similară celei din sferturi.

În pofida faptului că am putut contabiliza mai departe multe erori uriașe, Rîbakina a reușit să-și restabilească baza în serviciu, pentru a reține frâiele disputei. Cu destulă greutate, mai tânăra exponentă a reușit să contracareze un joc advers de care părea că și Simona Halep ar fi avut nevoie joi. Schimburile enorm de spectaculoase au început să vireze spre tenismena mai puțin recunoscută pentru acest aspect.

Treptat, cu fiecare șansă salvată pentru un re-break favorita a 17-a a schimbat balanța partidei, cel puțin din perspectiva unui aparent inevitabil set decisiv. Precum în 2021, reacția a fost așteptată din partea combatantei care avusese parte de startul mai bun. Însă, Rybakina a izbutit să se monteze o dată în plus pentru a pune pe Jabeur sub o mare presiune, în secvența inaugurală de serviciu.

Mai important însă, rămânând permanent la cârma tabelei, ultima campioană a Openului Bucureștiului a trecut cu bine fiecare asalt care a urmat din partea jucătoarei africane, care a conținur și multe execuții caracteristice, de generic. Cu aceeași forță adâncă în propria dreaptă, dar și în lovitura ei de bază, Rybakina a anulat cele trei mingi în serie, care ar fi putut să restabilească echilibrul confruntării. Ulterior, deși impresia nu a fost că finala nu va mai avea dramatism, simpatica și îndemânatica pretendentă născută în Ksar Hellal, nu și-a acordat destule alte șanse, precizia către linia de fund mai ales scăzând drastic.

Brusc, Ons Jabeur a părut cea depășită de miza unui moment poate atât de puțin așteptat la startul turneului feminin. Cu mai multă încredere și hotărâre decât inițial, învingătoarea a completat desprinderea decisivă, dominând prin atuul ei principal: al forței. Aproape contrar, însă, când tabela a arătat punct final la 3 – 6 ; 6 – 2 ; 6 – 2, noua campioană de la All England Club a punctat victoria cu multă blândețe, îndreptându-se direct spre fileu. Probabil că realizarea a fost prea mare pentru un moment, însă inclusiv discursul ulterior a arătat o mină umilă, exprimată și pe terenurile de zgură din București, în 2019.

Oricât de ironic sau inconfortabil ar părea, din anumite perspective deja înaintate, ca o tânără încă rezidentă a capitalei Rusiei să triumfe în actualul periplu al Wimbledon, meritul îi revine doar Elenei Rîbakina. Din perspectiva multor privitori, reprezentanta Kazahstanului a plecat cu o clară șansă a doua, inclusiv în ultimul act, dar protagonista a demonstrat cu o nouă revenire că realizările alteori improbabile se pot împlini într-un tenis feminin probabil mai colorat ca niciodată.

Surse: https://www.gsp.ro/sporturi/tenis/momentul-de-glorie-al-elenei-rybakina-la-wimbledon-668636.html

https://sport.hotnews.ro/stiri-tenis-25670080-rusia-revendica-trofeul-cucerit-elena-rybakina-wimbledon-victorie-uluitoare-pentru-tenisul-rusesc.htm