Ryōyū Kobayashi a fost inspirația mai multor ipoteze aniversare absolut memorabile. Japonezul a reușit să se apropie enorm de mult de un apoteotic dublu triumf în toate cele patru runde (după 2018-2019), câștigând și un capitol al treilea relocat la Bischofshofen dinspre Innsbruck pentru a doua oară în ultimii 14 ani. 

Chiar dacă nu a reușit să fie primul icar modern care atinge succesul absolut din Vierschanzentournee în două rânduri, fenomenalul atlet nipon a preluat fără probleme Vulturul de Aur de la Kamil Stoch, la capătul competiției finale acontate în premieră de către Dani Huber. 

*****************

În multitudinea sporturilor de iarnă, stagiunile se succed în lipsa predictibilității. Pentru întregul spectru, apropierea apogeu olimpic se simte inevitabil. Ca urmare, auspiciile ne indică actualul sezon drept unul distinct. Cei ce utilizează arta rarisimă a zborului fără mijloace mecanice, vor împărtăși aceeași misiune. Doar că, pe lângă împlinirea destinului celor cinci cercuri, alte ocazii construiesc esența icarilor moderni. 

Dintre ele, pasionații vor selecta categoric evenimentele specifice perioadei unice, a cumpenei dintre ani, limita implicită a două povești permanent conectate. Explicația anterioară este suficientă pentru a propulsa săriturile cu schiurile într-o nuanță simbolică total diferită altor discipline. Dintre cele șase perioade ale unui sezon competițional obișnuit, impactul permanent va rămâne asupra Turneului celor Patru Trambuline. 

Dincolo de structura complet diferită, aura va îi fi mereu aceeași. Chiar și într-o campanie care va trece din nou granițele continentelor în drumul spre Beijing, evenimentele individuale își împart influența diferit. Ultima concluzie nu afirmă însă despre careul rundelor ce a reușit să definească un sport deosebit, pentru care noile capitole readuc aceeași magie. 

Este important să remarcăm că săriturile cu schiurile și-au condus impactul nu doar spre comunități diferite, ci și către națiunile care nu aveau o deosebită legătură cu anotimpul rece. Evoluția la nivel internațional se recunoaște mai ales că al 43-lea sezon recunoscut sub egida oficială a federației internaționale a remarcat până acum noi elemente. Însă, pentru ca acestea din urmă să prindă contur, vor trebui să preia impactul istoriei, care ne poartă inevitabil la cumpăna dintre ani.

Formula cunoscută actualmente ca Four Hills Tournament denotă cât de importantă a devenit aria celebrei competiții în atenția globală. În trecutul nu foarte îndepărtat, fenomenul unic al ieșirilor de pe mesele celor patru trambuline (de la Oberstdorf, Garmisch-Partenkirchen, Innsbruck și Bischofshofen) a fost introdus în denumirea sa clasică. Vierschanzentournee, în unele instanțe asimilat cu marea săptămână a săriturilor cu schiurile în Germania și Austria, a întâlnit atât de multe momente memorabile, încât istoria vorbește de la sine.

Tehnica disciplinei icarilor moderni s-a schimbat și ameliorat enorm din 1953 încoace. Prin urmare, cele șapte decenii ce construiesc tradiția inegalabilă a turneului își măresc permanent legenda, începând de la Sepp Bradl, primul laureat, și până la maeștrii trecutului apropiat și prezentului. În cadrul respectivului tablou, din care figuri precum Janne Ahonen, Adam Malysz sau Jens Weißflog, printre mulți alții, nu vor putea fi îndepărtate, un element crucial asupra senzațiilor aparte regăsite rămâne cel al edițiilor jubiliare. 

Bineînțeles, de-a lungul timpului, excluzând-o pe cea prezentă, doar cinci dintre ele au avut loc, iar majoritatea gândurilor se vor îndrepta într-o unică direcție. A 50-a a fost sortită unui deznodământ unic până atunci. Sven Hannawald a ilustrat că gloria maximă reprezintă într-adevăr câștigarea fiecărei runde, purtând doar numărul de concurs 50. Desigur, regulamentul actual al Cupei Mondiale conturează o virtuală imposibilitate asupra imitării perfecte pentru un scenariu identic celui din 2001-2002. 

Totuși, am remarcat, în absența mărcii ultimului sportiv cu acces pe lista de start a unei competiții propriu-zise – din postura de pre-calificat – că dezideratul suprem nu reprezintă chiar o țintă imposibilă. Pentru două aventuri succesive, Kamil Stoch și Ryōyū Kobayashi au demonstrat-o, la capătul deceniului anterior, prin intermediul unor prestații dominatoare, căutate atât de mult. Dar, chiar și recunoscând ideea că așa-numitul Mare Șlem a devenit o așteptare cu uz realist în prezent, isprava declanșată de legenda germană, odată cu ocazia aniversară subliniată anterior, a plasat turnirul într-o aură ce tinde să se reaprindă mai puternic în unele ocazii.

La 20 de stagiuni distanță de respectivul moment, percepția generală a vibrat o dată în plus spre special. Ideea unei competitivități atât de pregnante, încât a părut improbabil ca doar un singur nume să se remarce decisiv în ocazia a 70-a. Realitatea nu s-a plasat deloc la o mare distanță, după cum vom vedea.

Săritori ce și-au arătat clasa mondială și-au depus candidatura de a-și (re)scrie numele pe Vulturul de Aur. Istoria ne indică un singur caz, în care doi atleți au împărțit trofeul, obținând punctajul absolut egal, după opt evoluții: Jakub Janda și Janne Ahonen în 2006. În rest, un singur temerar a fost alesul pentru celelalte 68 de încercări ale Vierschanzentournee. Iar, referindu-ne la o altă anomalie întâlnită la cumpăna dintre anii 2007 și 2008, spre care vom reveni, competiția poate să ia oricând, în funcție de cuvântul naturii, alte forme față de cea clasică. Drept urmare, călătoria jubiliară începută în decembrie 2021 nu a anticipat un alt scenariu. După prima rundă, consumată la Oberstdorf, tot un singur nume va fi rămas în căutarea perfecțiunii.

Doar că, până atunci, în privința elementului subiectiv, mai mult ca niciodată, pasionații din țara noastră au avut un motiv imens de interes. După ani lungi de așteptare și progres treptat, România a reușit, alături de alte națiuni, să înainteze constant cu doi sportivi în etapele de Cupă Mondială. 

Andrei Feldorean a izbutit să meargă suplimentar înaintea mai experimentatului său compatriot, Daniel Andrei Cacina, marcând o calificare chiar în prima competiție a sezonului pe zăpadă, consumată la Nizhny Tagil. Mult așteptatul moment a sosit pentru cei doi, care și-au câștigat poziția și privilegiul de a fi primii reprezentanți ai tricolorului pe scena Turneului celor Patru Trambuline. 

Din păcate, în niciuna dintre cele patru runde, ei nu s-au apropiat de punctele de construcție ale trambulinelor, pentru a emite măcar mici pretenții, la accederea în cadrul manșelor întâi desfășurate sub particularitatea absolută a duelurilor directe. Condițiile meteo au contribuit serios la nivelul inconfortului, încă de la vizita de pe Schattenbergschanze, încununată sub secvențe rarisime ale ploii pentru săriturile cu schiurile. Inclusiv un mare favorit a fost afectat, în condițiile în care deținătorul Vulturului de Aur, Kamil Stoch, a traversat momente complet nescontate.

Ryōyū Kobayashi le-a traversat în cadrul sezonului precedent, petrecut în căutarea formei revăzute în 2019. Debutul l-a relansat pe nipon drept principal favorit la obținerea unui nou Mare Glob de Cristal. Nici măcar dificultățile întâmpinate din punct de vedere sanitar, care au rezultat în patru absențe nu l-au împiedicat din a obține cele mai multe victorii stagionale înaintea startului turneului.

Începând de la Oberstdorf, succesul în ședința de calificare a garantat una dintre posturile de favorit. Totuși, o evoluție absolut excepțională, după prima manșa, încheiată în poziția a cincea, a fost necesară pentru a anula distanța cedată inițial. Cei 141 de metri obținuți în condiții extrem de dificile l-au propulsat pe japonez în fața tridentului norvegian ghidat prin Robert Johansson și Halvor Egner Granerud. Categoric, tranziția spre noul an și către unica Trambulină Olimpică din Garmisch-Partenkirchen s-a materializat încrezător. 

Rolul favorabil a fost obținut la capătul altei ședințe de calificare solide, urmată de o manșă întâi completată categoric la vârful clasamentului. Doar că, într-o jumătate finală care a arătat zboruri excepționale ca lungime, Markus Eisenbichler s-a arătat cel mai aproape de oprirea rapidă a unui potențial moment istoric. 

Oprindu-se la doar o jumătate de metru în spatele recordului noii Große Olympiaschanze, germanul i-a încredințat tânărului asiatic o sarcină complicată. Optând pentru coborârea poziției barei de start la evoluția finală pe 1 ianuarie 2022, Kobayashi a aterizat suficient de departe pentru ca, cu ajutorul compensațiilor, să prevaleze pentru doar două zecimi de punct. Cea mai mică diferență pentru oricare etapă modernă din turneu a marcat jumătatea drumului spre triumf.

Pentru cei mai mulți dintre cunoscători, este limpede că legendara Bergiselschanze reprezenta marele obstacol în privința triumfului total. Particularitățile ei nu i-au pus probleme proaspătului lider al Cupei Mondiale, care s-a impus din nou în ședința de calificare. Ulterior însă, competiția propriu-zisă s-a anunțat marcată de o mare dilemă, vântul urmând să cauzeze numeroase dificultăți. 

După câteva amânări, cvorumul decizional a hotărât rapid, în scopul echității, ca evenimentul se devină din nou Turneul celor trei trambuline. La 14 ani distanță de la primul caz similar, runda de la Innsbruck s-a relocat de urgență către ultima stație, Bischofshofen și Paul-Ausserleitner-Schanze (în condițiile în care următoarea rundă stagională a fost programată în aceeași locație, la capătul săptămânii curente). În plus, echipamentele au purtat denumirea Innsbruck în amiaza de 5 ianuarie.

Brusc, o ediție jubiliară urma să poată deveni aparte din toate punctele de vedere, ținând cont de faptul că marele favorit a devansat obstacolul unei noi manșe inaugurale dificile în care Marius Lindvik l-a depășit cu peste cinci puncte. A doua evoluție s-a dovedit apoi suficient de bună pentru a aplica o tensiune prea mare pe urmele vikingului ce nu avea decât să îl secondeze pe Ryōyū. 

Trei sferturi dintr-o misiune apoteotică au fost împlinite. Avantajul general față de norvegianul evocat anterior, s-a mărit la aproape 18 puncte, drept care adevărata necunoscută s-a enunțat astfel. 

Niciun icar modern nu a cucerit competiția câștigând toate cele patru runde în două ocazii. Cel mai talentat zburător contemporan al Soarelui-Răsare a arătat că un asemenea obiectiv este tangibil. Doar că, precum știm în multe alte sporturi, nicio încercare nu va semăna următoarei. O dată în plus la Bischofshofen accederea în competiția propriu-zisă s-a pus în joc în aceeași zi cu desfășurarea etapei. Pentru a treia oară, purtătorul tricoului galben a obținut dreptul numărului de concurs 1, el urmând să evolueze în ultima pereche din întâia manșă a epilogului. 

Până atunci, remarcat s-a făcut Karl Geiger, care a ridicat ștacheta enorm cu zborul său de 140,5 metri, punctat în duelul cu Manuel Fettner. Automat, răspunsul ar fi trebuit să se prezinte similar pentru liderul autoritar al turneului. Evoluția lui s-a oprit însă cu șapte unități mai devreme decât a germanului.  

Deficitul creat și dus la 6,2 puncte, nu s-a dovedit nicicum iremediabil, însă nevoia unei evoluții incredibile a reapărut asupra lui Kobayashi, precum la Oberstdorf. Lovro Kos a demonstrat că resurse ar fi destule, foarte tânărul sloven încheind o competiție minunată oprindu-se după 144 de metri, cu unul mai puțin decât recordul trambulinei austriece, cu dimensiunea situată la 140. 

Pe de o parte, evoluția modestă a lui Marius Lindvik din prima manșă, l-a asigurat pe protagonistul japonez că orice aterizare decentă îi va conferi pentru a doua oară Vulturul de Aur. Doar că ocupantul locului al cincilea la jumătatea concursului final ar fi avut nevoie de o săritură spre nemaivăzut, către monopolizarea succesului pentru a doua oară, după 2018-2019. 

Desprinderea de masa trambulinei a arătat conform planului, însă zborul nu a făcut decât să îl egaleze pe cel al rundei prime. Ryōyū a preluat șefia ierarhiei pentru zecimea minimă de punct în fața lui Robert Johansson, însă speranțele de Mare Șlem erau practic năruite, ele dispărând complet după aterizarea lui Halvor Egner Granerud. 

Miza câștigătorului etapei epilog a rămas unicul punct de interes, în condițiile în care turnirul era acontat. Dani Huber i-a luat fața lui Karl Gieger pentru primul succes din cariera unuia dintre eroii locali. În schimb, liderul Cupei Mondiale dinaintea debutului Four Hills Tournament a ratat ocazia uriașă de a întrerupe seceta germană din sudul Austriei, care datează dintr-o anume seară de 6 ianuarie 2002, atunci când Sven Hannawald a creat efectiv magia jubiliară a săriturilor cu schiurile.    

Precum a 50-a ediție, cea cu numărul 70 a Turneului celor Patru Trambuline ar fi avut ocazia să celebreze un capitol unic în istorie. Însă, deși nu a devenit primul dublu campion absolut al cumpenei dintre ani, Rōyū Kobayashi este cel dintâi maestru al portanței care se impune în legendarul turnir de-a lungul a două decade diferite; partea remarcabilă a unei moșteniri aniversare, echivalente, într-un final, cu mirajul zborului.   

Surse: https://www.eurosport.com/ski-jumping/bischofshofen-1/2021-2022/four-hills-ski-jumping-ryoyu-kobayashi-misses-out-on-historic-grand-slam-as-daniel-huber-wins-in-bis_sto8695155/story.shtml