În pofida celei mai spectaculoase reveniri din scurta istorie a Cupei Laver, care a spart monopolul dominației europene, esența spectacolului la Londra a însemnat celebrarea carierei lui Roger Federer.

Meciul 1750 pare să rămână ultimul oficial, dar o înfrângere dramatică alături de Rafael Nadal a lăsat locul emoțiilor pure, acumulate de-a lungul celor 25 de sezoane atât de greu imitabile. 

Elvețianul a rămas mai departe pe banca formației albastre la O2 Arena. Totuși, prezența comună legendară a celebrului Big Four (respectiv 66 de turnee majore adjudecate, dacă îi adăugăm pe Rafa, Novak Djoković și Andy Murray) nu a fost suficientă pentru prezervarea blazonului perfect al Team Europe.

De cealaltă parte, o echipă ghidată de John McEnroe care încă nu are vreun campion de Mare Șlem la simplu a oferit tot ce a avut mai bun în ziua finală. Echipa Lumii s-a impus cu 13 – 8, cucerind în mare stil din a cincea tentativă trofeul Rod Laver (înmânat chiar de legenda australiană, la capătul week-endului zodiei maestrului elvețian).

De multe ori, poate fără oprire, competițiile caută răspunsuri la cele mai uzuale, dar complicate întrebări. Ajutorul este oferit de actorii ce accesează cadrele de durată, spre excelență. Deși pare dificil să găsim asemenea conexiuni în disciplinele prezentului, devenite tot mai competitive, impactul talentului și dedicației pentru anumiți eroi va ajuta. Însă, există și câteva diferențe, între membrii categoriei asimilate celor mai buni dintre cei mai buni, între legendar și unic.

Tenisul reprezintă o probă dezvoltată în virtutea efortului. Dedicația devine chiar și ea incomparabilă altor calități căutate pentru întregi cariere, destule cazuri rămânând fără succes. Foarte des, în fața tuturor amatorilor de sport revine o dispoziție inevitabilă, a contopirii protagoniștilor cu jocul însuși. Pentru disciplina fileului, numele par să se înmulțească, privind spre un viitor în continuare luminos. Însă, inspirația pentru tot ceea ce poate urma pe teren poartă un nume mai presus de altele. 

Ascensiunea și desăvârșirea legendei infinite: Roger Federer

Poate contrar percepției, Roger Federer a fost destinat succesului de la vârste fragede, însă nu legendei absolute. Talentul înnăscut s-a remarcat imediat, chiar și într-o competiție profesionistă de debut din 1998, la Gstaad. Pe măsură ce noul mileniu bătea la ușă, cel mai valoros produs al Țării Cantoanelor și-a arătat pentru prima oară strălucirea maximă în templul suprem. La data succesului formidabil contra lui Pete Sampras, după cinci seturi la Wimbledon 2001, legenda americană era standardul absolut, considerat intangibil pentru atâția martori.

Deși primul titlu absolut nu a venit chiar atunci, la 19 ani, precum mai recent i s-a întâmplat lui Carlos Alcaraz, ochii erau ațintiți asupra tânărului mult mai impulsiv decât următoarele decenii îl vor cunoaște vreodată. Așteptarea pentru o coroană de Mare Șlem s-a întins pe alți doi ani, însă succesul de pe iarba londoneză, împotriva lui Mark Philippoussis a declanșat efectiv era pe care acum întreg tenisul o celebrează la eventualul moment de final.

Cel dintâi titlu al său pe scena australiană a semnificat și startul celei mai intense perioade a dominației din sportul modern. Poate nu atât de important atunci, însă neprețuit actualmente, este că prima acțiune a liderului mondial Roger Federer urma la București. Victor Hănescu, Andrei Pavel și Gabriel Trifu (la dublu) i-au stat în cale în dueluri cu destule nuanțe echilibrate în Cupa Davis; o amintire într-adevăr notabilă în trei cariere, de asemenea, lungi.

Pentru învingător, urmau nenumărate alte pagini, iar probabil cea încă aparent imposibil de măsurat în cuvinte venea după iarna lui 2004. Din momentul apărării titlului obținut la Wimbledon, o serie neîntâlnită pentru orice jucător (activ sau nu) a început.

Numărul prezențelor consecutive în sferturile oricărui turneu de Mare Șlem s-a extins la 36 (semifinalele fiind 24), moment în care istoria era deja prea mică. Intervalul respectiv a avut câteva momente de cotitură, desigur unul surprinzând o anume dispută cu Rafael Nadal. Finala Wimbledon 2008, ultimul joc desfășurat la Londra fără un acoperiș pe Terenul Central, reprezintă și acum, conform propriilor spuse, cel mai dur episod din carieră. Sub întunericul pătruns doar de mingi și respectiv echipamentele imaculate, ibericul stopa cumva o serie de cinci trofee britanice consecutive ale lui Federer.

Deposedat în lunile următoare de șefia ATP, drept consecință a acelui duel monumental, des caracterizat drept cel mai frumos din istorie, destinul i-a surâs elvețianului în anul următor. Prima înfrângere a lui Rafa la Roland Garros a reprezentat, la acel moment, dar și privind retrospectiv, cea mai mare șansă pentru ca maestrul Elveției să completeze Marele Șlem în carieră. La rândul său, Roger a trecut la câteva puncte de înfrângere în optimile din 2009, contra lui Tommy Haas, chiar în minimum de seturi.

Revenirea în detrimentul germanului a arătat măreția absolută, întrucât zgura pariziană nu avea să mai fie cucerită într-o altă ocazie. Dar, succesul absolut cu Robin Söderling s-a dovedit suficient și definitoriu, deși unicul în Franța. Ulterior, depășirea celor 14 titluri majore ale lui Pete Sampras nu putea aduce un scenariu mai dramatic. Andy Roddick l-a împins la Wimbledon în finala cu cele mai multe game-uri din istorie, setul final încheindu-se cu 16 – 14. Uluitor de amintit, americanul și-a cedat atunci serviciul doar în ultimul joc, fapt definitoriu al magiei acelei după-amiezi.

Același an 2009 i-a văzut parțialul invincibil de la US Open oprit elvețianului, de către mereu tenace Juan Martin del Potro. Bineînțeles că nici ultimul act de la New York nu s-a tranșat în sub cinci manșe, cvintuplul campion în exercițiu fiind învins dramatic, fără a mai gusta vreodată gloria la Flushing Meadows. Pe măsură ce deceniul s-a înnoit, înainte ca Roger să ajungă la cota totală 16, în Melbourne, superioritatea și anduranța au început să balanseze în favoarea lui Rafael Nadal și Novak Djoković. Dar, în ciuda succeselor mai rare contra rivalilor, aura îi rămânea de neatins.

Mulțumită unei noi victorii la All England Club, împotriva lui Andy Murray în 2012, legenda atingea o bornă ce părea de necucerit. Cele 286 de săptămâni ale lui Pete Sampras la vârful ierarhiei masculine erau depășite în scurt timp, la doar 31 de ani. În următoarele stagiuni însă, a urmat destulă suferință în plan fizic. Poate că momentul care avea să trimită epopeea la următorul și ultimul nivel, s-a remarcat în modalitatea în care rezidentul din Basel a revenit spre glorie.

După cea mai complicată iarnă a carierelor lor, privind din exterior, a părut atât de greu să credem că atât Federer, cât și Rafa Nadal vor reuși să recucerească scena Openului Australian, în 2017. Fără a fi nici pe departe favoriți atunci la Antipozi, cei doi titani au înlăturat multe ocazii de cinci seturi pentru a-și face loc către a noua și ultima lor finală comună de Mare Șlem. Dominat la startul manșei decisive, elvețianul a găsit resursele fenomenale de a-l depăși pe imensul toreador. Câștigând ultimele cinci game-uri, capul de serie 17 la acea vreme a închis conturile după 3 ore și 38 de minute. O asemenea durată merită amintită ținând seama și de vârsta cvintuplului campion, care arăta cât de mult mai are de oferit sportului, inclusiv o ultimă apărare a trofeului sudic. Până atunci, triumful a fost regăsit încă o dată la Londra, dar nu oricum, ci fără vreun set cedat. Învinsul în ambele cazuri expuse s-a dovedit Marin Čilić, Roger fiind primul care găsea numărul 20, fără a mai socoti recordul încă valabil, de șase coroane ale Turneului Campionilor.

După Australian Open 2018, șanse mari au mai existat fără îndoială pentru a ridica în plus bariera. Însă, dintr-un total de alte patru semifinale majore, niciuna nu a fost mai proeminentă decât ultimul meci pentru trofeu la Wimbledon. De notat, este că, anterior, el trecuse pentru ultima oară de Rafa Nadal. Dar, confruntarea, ce probabil a atins magnitudinea superioară oricărei alta, a fost pusă în umbră parțial de triumful Simonei Halep la feminin. În următoarea zi, Novak Djoković avea resurse să anuleze un scor negativ de 7 – 8 ; 15-40 în setul final, de la retur.

Federer nu a putut converti pentru al nouălea său titlu englez, Nole impunându-se apoi într-un celebru prim tie-break hotărâtor din istoria All England Club, la 12 – 12. 5 ore fără 3 minute (evident un record) trecuseră de la primul serviciu, în ultimul adevărat maraton al carierei sale. Dezamăgirea a fost imensă, însă probabil nu la fel de mare decât aceea simțită la realizarea că sfertul desfășurat tot pe Terenul Central în 2021 contra lui Hubert Hurkacz va rămâne probabil ultimul duel la simplu, încheiat cu primul 0 – 6 cedat pe gazon în secolul XXI.   

Laver Cup 2022 – Ultimul capitol (emoțional) și primul succes pentru Echipa Lumii

Finalmente, după un al 25-lea an profesionist în care recuperarea nu a decurs ideal, cel mai iubit jucător al istoriei și-a oficializat ultimul pas într-un cadru ATP. Destinul a părut să nu permită concluzia dorită, referindu-ne la iarba londoneză sau la Basel; una dintre cele două locații în care s-a impus de cel puțin 10 ori, alături de Halle, în totalul de 103 distincții, inegalabil exceptându-l pe Jimmy Connors. Desigur, anterior Federer a afirmat că vizase oprirea și în orașul natal, unde ar fi trebuit să-și apere titlul din 2019.

Dar, noul concept imaginat pe meritul său a furnizat platforma pentru o revenire la Londra, aflată într-un trist proces al împăcării cu noua realitate. El deja oferise angajamentul că va participa la ediția cu numărul cinci a Cupei Laver, sub orice formă. Competiția care alternează jocul de maximă calitate între Europa și restul lumii și-a regăsit locul la celebra O2 Arena. Altfel spus, terenul unde cel mai titrat jucător al Turneului Campionilor și-a trecut în cont ultimele două succese, a devenit ales pentru aprecierea maximă. Desigur, drumul până la 13 puncte se prevedea foarte lung, cu miza victoriilor crescând gradual începând de vineri. Însă, organizarea duelului echipelor conduse de Björn Borg și John McEnroe a vizat clipa maximă încă din prima noapte.

Abia la capătul ei, după primele meciuri de simplu, am realizat cât de mare semnificație a purtat respectiva ocazie pentru un membru al așa-numitului The Big Four. Rafael Nadal se deplasa în Anglia cu destule griji familiale. Totuși, pentru o seară, nimic nu a înregistrat o importanța mai mare decât a-i împlini tabloul ideal prietenului și rivalului din Elveția. Federer a convenit alături de căpitanul său că va evolua într-un singur joc de dublu, alături de Rafa. Desigur, nici actul cu numărul 1750 din carieră nu avea să se încheie cu un abandon, iar, spre delirul publicului, cei doi campioni absoluți au părut pentru destulă vreme în control.

Pe măsură ce noaptea se afunda asupra Londrei, Jack Sock și Frances Tiafoe au reușit să ridice complet la înălțimea momentului. Precum formatul Laver Cup prevedea, super tie-break-ul a ținut locul manșei a treia. Pentru câteva zeci de secunde, scenariul ideal a fost posibil: Roger la serviciu, cu tabela arătând 9 – 8 spre Team Europe.

Cel mai constant jucător al partidei pe prima lovitură nu a reușit să convertească direct șansa avută, mai tinerii americani reușind să treacă apoi linia de sosire. Într-adevăr, nici măcar limita britanică pentru derularea activităților sportive nu a mai contat la O2 Arena. Jocul (6-4; 6-7; 9-11) s-a încheiat mult după miezul nopții, rezultatul devenind absolut irelevant. Ceea ce a contat au fost reacțiile ulterioare, care, fără să încercăm a mări cuvintele, ne-au arătat la ce scală se întrevede impactul maestrului, chiar și prin viziunea tuturor celorlalți uriași contemporani.

Aparenta pagină finală a fost scrisă pe teren, Federer rămânând cel mai urmărit om de către întreaga asistență, pe bancă. În schimb, intențiile lui John McEnroe erau clare, după patru înfrângeri din tot atâtea ediții Laver Cup (în Praga, Chicago, Geneva și Boston). La capătul primei zile, la 2 – 2 pe tabela generală, totul rămânea în joc, dincolo de orice festivitate sau emoție. Vestea mai puțin plăcută pentru Echipa Lumii era că sigurul gigant încă aflat în Anglia pentru a juca, părea perfect odihnit.

Novak Djoković a fost autorul a două evoluții aproape imaculate în sâmbăta punctelor duble. Atât la simplu, cât mai ales la dublu, alături de Matteo Berrettini, el a părut prea puternic pentru replica lui Frances Tiafoe, Jack Sock sau Alex de Minaur. Practic, sârbul și italianul au fost responsabili integral pentru creșterea avansului europenilor la 8 – 4. Doar că, savoarea Laver Cup garantează în orice condiții că deznodământul nu va fi confirmat decât într-o zi finală cu trei puncte pentru victorii.

Mai întâi, Andy Murray și același Matteo Berrettini păreau în măsură să îl plaseze pe Nole în postura de a închide conturile. În schimb, proaspătul sărbătorit Jack Sock și Félix Auger-Aliassime nu au cedat, întărind o postură pe care grupul echipat în roșu a tot experimentat-o din startul week-endului. Foarte des pusă în situația forțării manșei decisive scurte, configurația World și-a găsit echilibrul. După ce a cedat un tie-break absolut monumental contra peninsularului de 25 de ani, singurul reprezentant al Canadei a devenit pilonul principal într-o primă victorie duminicală.

Apoi, sarcina și mai grea urma tot în contul tânărului reprezentant al frunzei de arțar. Auger-Aliassime avea nevoie să îl combată pe Novak Djoković pentru a-și plasa pentru prima oară colegii în avantaj. Debutul a arătat net favorabil balcanicului, de asemenea multiplu învingător în celebra arenă de hard britanică. Modul în care confruntarea a continuat însă, surprindea întreaga asistență, chiar dacă Nole părea să îndure ceva probleme la braț. Ocupantul locului 13 ATP a arătat o viteză de joc uluitoare, nici rezistența ex-iugoslavului și nici încurajările lui Federer nereușind să facă diferența.

Traversând cu bine un nou joc decisiv, impresionantul exponent cu origini francofone și-a îndeplinit misiunea în minimum de seturi. Așadar, prima șansă pentru trofeu urma să îi revină unui Frances Tiafoe încă aflat pe val. Prin contrast, Stefanos Tsitsipas, tocmai ultimul campion al ATP Finals din Londra, se regăsea într-o poziție realmente precară. Inițial, nimic nu părea să indice o concluzie precum urma să vedem.

La capătul celui mai rapid prim set al week-endului, grecul se apropia de scenariul în care Casper Ruud (odihnit după cel dintâi joc al ediției) l-ar fi înfruntat pe Taylor Fritz, cu totul în joc. Însă, încă tânărul din Orlando care promite să devină unul dintre cel mai spectaculoși jucători ai noii generații, a izbutit să stabilizeze tempoul. Fără să mai permită un alt break, americanul s-a pregătit pentru un nou tie-break, domeniul în care a excelat uimitor începând din New York. Dramatismul a fost maxim, elenul întâlnindu-se cu două dintre cele patru mingi de meci pe propriul serviciu.

Cu ceva mai mult calm, Tiafoe a prelungit întâlnirea în cadrul unui Match Tie-Break, începând să domine evident. Deși fostul finalist de la French Open ar fi putut la fel de bine anula un deficit de patru puncte spre final, plusul răbdării și lucidității a reveni teoreticului outsider. La a doua ocazie, care a și închis tabela la 1-6 ; 7-6 (11) ; 10-8, explozia bucuriei lui John McEnroe nu a fost stăvilită. Revenirea formidabilă a Echipei Lumii, până la rezultatul de 13 – 8, a adus peste Ocean prima Cupă Laver, înmânată chiar de legenda australiană pentru noii campioni.

Așadar, pentru principalul membru fondator al proiectului inaugurat în 2017, speranța unui triumf nu s-a materializat. Dar, un week-end de neuitat pentru Roger Federer, care a promis că va rămâne cât mai aproape de jocul pe care l-a practicat inimitabil pentru un sfert de secol, chiar a oferit o oglindă în nucleul istoriei tenisului; disciplina ce nu ar trebui să mai arate vreodată identic. 

Surse:

https://www.atptour.com/en/news/laver-cup-2022-sunday