Mark Williams și un traseu fascinant către trofeul Openului Britanic
O nouă dovadă a faptului că legendele snookerului se opun scurgerii anilor s-a înregistrat în Morningside Arena din Leicester, unde Openul Britanic a reintrat pe harta sportului, iar Mark Williams și-a regăsit inspirația.
Triplul campion mondial și-a păstrat în mare parte cea mai consistentă evoluție a săptămânii chiar în finala disputată contra lui Garry Wilson. Succesul obținut cu 6-4 în ultimul act marchează trofeul secund al anului calendaristic pentru galez, dar și recucerirea trofeului British Open, după aproape un sfert de secol de la prima sa ispravă, din 1997.
Influența timpului își face deseori simțită prezența vizibilă asupra celor mai cunoscute figuri asociate unei anume discipline. Dar acest lucru nu este universal valabil. Natura diferită a sporturilor își va aduce întotdeauna aportul în ecuația longevității. Alături ei, bucuria de a performa pentru cât mai multă vreme trebuie să fie, în aceeași măsură, prezentă pentru cei care încă dețin abilitatea de a impresiona. Momentele de îndoială se întrevăd și ele constant, iar calea spre a le depăși nu este deloc una facilă.
Remarcăm astfel că jocul transpus în destule analogii ca șahul bilelor, demonstrează multe exemple ale reinventării. Figurile care au dezvoltat pasiunile spectatorilor pentru el găsesc resursele de a rămâne la înălțime, deși auspiciile nu ar fi dintre cele mai convenționale.
Snookerul, așadar, ne conduce spre a remarca modalitatea în care experiența și acumularea gloriei încă pot conta dincolo de alte atribute, precum vârsta. O dilemă importantă de semnalat, că în Regatul Unit, cel puțin, ponderea de noi talente scade serios, prin comparație cu sud-estul Asiei sau China, în particular. Dacă ariile mai îndepărtate continuă să ilustreze alți exponenți cu imens potențial – care reușesc să-și obțină meritoriu biletele pentru circuitul profesionist – procesul paralel pare să stagneze în Insulă. Și totuși, compensația respectivei situații este realizată de un aspect la fel de impresionant. Artizanii marilor izbânzi ale deceniilor trecute își extind influența asupra jocului, iar moștenirea acestuia se rescrie de la o ocazie către alta.
Cele mai multe dintre referiri ne conduc spre una dintre generațiile cu impact excepțional, încă din momentul în care membrii ei au pus mâna pe instrumentul tacului, în arenele profesioniste. Începând cu anul 1992, trei jucători din tot atâtea națiuni distincte britanice, au reușit să impresioneze universul snookeristic, utilizând mijloacele spectacolului, rapidității, dar și prin calmul etalat. Ei au abordat modalități diferite, dar rezultatele obținute (printre care 13 titluri de campion mondial) în curând de-a lungul a trei decade, depășesc excepționalul. Bineînțeles, unul dintre protagoniștii subliniați este Ronnie O`Sullivan, John Higgins fiind altul. Dar, nu neapărat în actuala ordine, nici cel de-al treilea performer al triumviratului nu oferă semne de îngrijorare.
În cazul lui Mark Williams, totuși, se poate admite că traiectoria carierei a avut parte de mai multe suișuri și coborâșuri. Nu de puține ori, îndoiala și cântărirea opțiunilor în a continua drumul și-au făcut apariția pentru charismaticul galez, ajuns și el la vârsta de 45 de ani. Intervalele penumbrei formei sportive s-au arătat mai dese, inclusiv din cauze care nu țin neapărat de forma propriu-zisă. Însă, cu sprijinul moral suficient, nivelul bunei dispoziții a crescut din nou la masa de joc.
Punctul maxim al revirimentului s-a înregistrat în finalul stagiunii din 2018, atunci când Williams a trecut în finala de la Crucible de John Higgins, parafând cea mai importantă distanță între două coroane de Campionat Mondial adjudecate: 15 ani, record ce rămâne valabil și în prezent. După reîntâlnirea succesului absolut, prestațiile au devenit mult mai încrezătoare în consistență. Indiferent de locație, toți împătimiții snookerului au fost mereu conștienți că prezența sa va produce mereu spectacol.
În același timp însă, deși clasarea în Top 16 nu a mai fost pusă în pericol, succesele obținute la nivel de turnee a scăzut. Finalmente, așteptarea a luat sfârșit la capătul primei ediții a conceptului Pro Series, o competiție ce s-a bazat în totalitate în jurul grupelor, disputele eliminatorii fiind practic inexistente.
Imboldul obținerii unui nou trofeu a părut suficient pentru o nouă campanie pozitivă la Crucible. Doar că, în sfertul de finală contra lui Mark Selby, raportul a fost atât de serios în favoarea englezului, încât Willo a oferit impresia că dorește ca înfruntarea să se încheie cât mai rapid, aspect bifat de viitorul campion mondial, în doar două sesiuni, cu 13-3.
Prin urmare, un final brusc de sezon anterior a adus o secvență puțin dorită de către multiplul deținător al poziției liderului mondial, cel mai recent, în prima jumătate a sezonului 2011. Dar, motivația a rămas la cote înalte și datorită anunțului revenirii publicului în tribune.
Precum am remarcat deja, prima și ultima stație a verii pentru spectatori s-a conturat în Leicester, un oraș care oferă deținătorul trofeului suprem, dar care nu s-a integrat pe harta maeștrilor tacului, decât până în 2021. Odată cu încheierea Championship League, atenția s-a accentuat asupra revenirii unui turneu clasic în calendar. Beneficiind de o readucere în atenție, după 17 ani de pauză, Openul Britanic a abordat o direcție diferită din perspectiva formatului și a desfășurării evenimentelor pentru a-și asigura amintiri plăcute.
Practic, modalitatea prin care competiția a fost reinventată a reușit să garanteze suspansul. Fiecare confruntare ce a precedat finala nu poate fi catalogată decât în sfera disputelor cu format scurt și foarte scurt. Drept consecință, în cadrul disputelor lipsite de pauză, absolut orice combatant și-a asumat șanse egale, deznodământul rămânând constant în echilibru. Concomitent, la fel de adevărată și puțin credibilă s-a prezentat și următoarea presupunerea: de a vedea nu unul, ci două break-uri maxime în cadrul unei săptămâni cu o marjă atât de mică a erorii.
Drept o dovadă suplimentară, nici deținătorul titlului, John Higgins, autorul primei prestații de 147, nici Ali Carter, cel ce l-a imitat peste alte patru zile, nu s-au apropiat de accederea în rundele finale. Scoțianul a cedat încă din turul al treilea, în vreme ce englezul nu a putut trece de Elliot Slessor în disputa care a încununat al doilea cuantum perfect al turneului.
Paradoxul suplimentar al situației descrise mai devreme este că măcar unul dintre cei care aveau să lupte pentru laurii din Morningside Arena a ajuns în actul final fără să realizeze măcar un singur break de peste 100 de puncte. O asemenea asociere nu ne-ar conduce de obicei către Mark Williams, dar traseele complicate duc deseori către multă satisfacție. După ce l-a devansat fără emoții pe Tian Pengfei în jocul inaugural, misiunea s-a îngreunat foarte serios împotriva la fel de experimentatului său compatriot Dominic Dale. A fost nevoie de un act decisiv, pentru ca rămânerea în calcule să se producă pentru triplul campion din Sheffield.
Următoarele trageri la sorți i-au adus confruntări dificile. În manieră consecutivă, atât tânărul chinez Zhang Jiankang, cât și Ricky Walden au fost foarte aproape să îl învingă pe galez, însă pasul final spre victorii i-a aparținut tot acestuia. Curios, pe măsura scurgerii fazelor superioare, claritatea succeselor s-a mărit pentru Williams, care a trecut în semifinale cu 4-1 de către Jimmy Robertson. Astfel, poziția lui Mark J. spre a prelua coroana britanică de la John Higgins mai era amenințată doar de un alt englez relativ surprinzător.
Aflat la rândul său într-o îmbunătățire semnificativă de formă, Gary Wilson a parcurs una dintre săptămânile de maxim impact în cariera sa. Fostul semifinalist de la Crucible l-a depășit, printre alții, pe Stephen Hendry, pentru a-și parafa prezența într-o bătălie pentru titlu foarte puțin scontată la început de săptămână. Jocuri decisive au survenit pentru el în sferturi de finală și în careul de ași, limitele fiind testate de către David Gilbert și Elliot Slessor. Calibrul s-a schimbat însă evident, atunci când reprezentantul țării gazdă l-a înfruntat pe unul dintre foștii câștigători ai Openului Britanic. Mark Williams câștiga în fața lui Stephen Hendry (care a bifat între timp, la Leicester prima sa victorie după revenire) în urmă cu 24 de ani.
Numărul de jocuri disputate atunci, 11 (închise clar la 9-2) reprezenta maximul la care finala din 2021 ar fi putut ajunge. Pe formatul 'primul la 6', a fost evident că Morningside Arena va avea și o pauză între reprizele confruntării. Până atunci, echilibrul s-a dovedit pregnant, mult mai obișnuit cu scena unor asemenea mize, galezul a deschis confruntarea trecând în avantaj.
Momentele serios fragmentate ale jocului s-au menținut și de-a lungul parțialului secund, controlat cu mai mult succes de jucătorul plecat cu șansa a doua. Deși constant nemulțumit de finețea suprafeței de joc, galezul a izbutit să ducă la bun sfârșit primul său break de peste 100 de unități al sezonului.
Răspunsul advers nu s-a lăsat așteptat, egalitatea persistând la jumătatea confruntării. După reluarea ei, ocupantul poziției 28 în ierarhia provizorie a căpătat și mai multă încredere în execuțiile sale de distanță, care i-au permis să conducă după un joc al cincilea închis cu o vizită la masă de 101 puncte.
Wilson a beneficiat de mai multe oportunități în a-și începe un nou break potențial câștigător, însă el nu a găsit soluțiile potrivite pentru a marca desprinderea pe tabelă. Cu cât și-a regăsit ritmul superior, cu atât porecla atribuită lui Williams se dovedea la fel de realistă și în prezent. The Welsh Potting Machine a început să reintre în acțiune, indiferent de buzunarele spre care a activat. Pe rând, două jocuri pe care a reușit să le controleze printr-o ofensivă superioară, au răsturnat încă o dată cursul disputei. Ca urmare, outsiderul a avut nevoie de o altă replică, venită cu ceva emoții.
Putând să se apropie la un pas de victorie, Williams a încercat să anuleze deficitul a două snookere într-un joc disputat, cu numărul opt. Deși a comis unul dintre faulturile necesare, oponentul său și-a păstrat calmul pentru a restabili o ultimă egalitate o nopții, în arena dimineții din Leicester. La 4-4, deși nu a izbutit să dețină controlul pozițional deplin în prima tentativă, stângaciul veteran și-a demonstrat din nou măiestria de distanță.
O execuție de mare presiune la buzunarul verde i-a permis dezvoltarea unei vizite dezvoltate doar în jurul bilei negre, care s-a sfârșit într-o închidere a mesei de 115 puncte. Ulterior, spectrul emoțiilor l-a cuprins iremediabil pe Gary Wilson. Ultima oportunitate a speranței pentru un joc decisiv, care să îl ducă spre primul trofeu de puncte al întregii cariere, a fost anulată de o ratare ușoară survenită la o bilă roz.
Aflat într-o poziție profund convenabilă, Mark Williams nu a mai apelat la metodologii excentrice de a încerca să lovească cu o singură mână până când cel de-al 22-lea turneu de clasament a fost asigurat, cu scorul de 6-4. Ținând cont de modalitatea finalizării stagiunii precedente, izbânda secundă a sa în analele Openului Britanic devine una dintre cele mai valoroase reflectând la 29 de ani de excelență și explorare a spectacolului.
Detașându-se suplimentar în fața Judd Trump, în ierarhia tuturor timpurilor, Mark Williams a demonstrat de ce își merită pe deplin locul celui de-l cincilea cel mai titrat mânuitor al tacului din istorie. Fără îndoială, principalul jucător al Țării Galilor este mereu capabil de apariții spectaculoase, care să completeze o linie a succesului rar întâlnită, la o vârstă înaintată chiar și pentru standardele deosebite ale snookerului modern, un joc ce înlătură mai ușor barierele timpului.
Comentarii