Chiar dacă tradiționala etapă a epilogului valencian a surprins pentru prima dată în istorie un trident al piloților Ducati pe podium, alcătuit din Pecco Bagnaia, Jorge Martin și Jack Miller, simbolistica asupra istoriei s-a concentrat spre un singur nume.

Valentino Rossi și-a dus la capăt cu un loc 10 în Regiunea Cheste, o carieră aproape fără egal în oricare alt sport, care dincolo de cele nouă coroane supreme, șapte la clasa regină, a oferit motivație, inspirație, precum și pașii demni de urmat, generațiilor ce s-au succedat în șa, vreme de 26 de ani.

********************* 

Încercând să realizăm o distincție între cei ce activează doar pentru perpetuarea unei discipline și respectiv cei care au inițiat-o spre măreție, aspectele se modifică radical. În destule situații, atunci când asociem performanțe cu personalități, tindem să identificăm modele, figuri ce rămân permanent în memoria colectivă. Însă, undeva mai departe, vor sta numele care au reușit să transceandă nu numai un fenomen, cât întregi comunități. Asemenea caracterizări nu apar des în vreun domeniu, dar sportul oferă platforma pentru ca anumiți artizani să reușească trecerea chiar și de statutul legendelor.

Dacă adaptăm cât mai exact cele spuse anterior către ramuri precise, vom descoperi destui artizani ai ultimelor decenii care și-au lăsat amprente unice. În viziunea celor care trec Atlanticul, Michael Jordan, urmat de Kobe Bryant sau LeBron James. Altfel, revenind în Europa, Nadia Comăneci, recent decorată cu cel mai înalt ordin autohton, va compune unicitatea fenomenului gimnasticii internaționale. Fotbalul s-a evidențiat de-a lungul timpului cu influențe unice din partea multor maeștrii, dincolo de granițele deceniilor. 

În fine, spre cadrul aparte al sporturilor cu motor, Ayrton Senna – omagiat într-un alt week-end de poveste pe patru roți din São Paulo – sau Michael Schumacher au rescris povestea propriului campionat mondial. Dar, dincolo de toate exemplele lor, care vor rămâne indubitabile, devine cel puțin discutabil să comparăm impactul lor cu ceea ce pilotul responsabil pentru renașterea celei mai importante competiții pe roți a punctat vreme de 26 de ani.

Reperul cunoscut actualmente ca Motomondialul de Viteză își regăsește originile în anul 1949, așadar, o dată mai îndepărtată decât a Formulei 1. Dar, diferite opinii susțin că gradul interesului asupra sa nu a fost mereu înalt. Dimpotrivă, globalitatea s-a dovedit încă un concept îndepărtat față de susținători, până când, drumul ce s-a dovedit cel mai longeviv și bogat din istorie s-a pus în mișcare pentru un tânăr fenomen, născut și crescut în Urbino, localitate a nordului Italiei. 

Călătoria Doctorului spre înălțimi neatinse

Pentru cei mai puțin familiarizați cu dedesubturile spectacolului din șa, impactul resurselor financiare a fost permanent crucial, chiar și în 1996, atunci când Valentino Rossi și-a încheiat stagiile premergătoare accesului în caravana propriu-zisă. Beneficiind de sprijinul familial, adolescentul peninsular a oferit reala valoare a talentului său foarte rapid, însă nimeni nu și-a închipuit că el va fi capabil practic să remodeleze un întreg univers, aflat în căutarea eroilor. 

Bineînțeles, în urmă cu două decenii și jumătate, toate clasele competiției se plasau în jurul denumirilor clasice. Totul a demarat cu aventura de la 125 de centimetri cubi. Presiunea de a performa imediat nu s-a dovedit aplicabilă permanent, însă drumul spre prima distincție a clasei mici nu s-a arătat chiar scurt. 

Vom sublinia data 31 martie 1996 spre demonstrația numărului 46, petrecută în Malaiezia. De atunci, a fost necesară o vizită la Brno, pentru ca cel dintâi succes să apară cu Aprilia. Implicările în lupta pentru titlu s-au materializat în curând, laurii sosind în 1997, momentul ideal pentru ca tânărul Doctor să aibă asigurată trecerea la modulul intermediar. Acolo, același constructor italian i-a stat alături pentru încă doi ani. Alte numeroase succese, alături titlului de la 250 c.c., i-au asigurat o promovare glorioasă spre clasa regină, unde adevărata epopee a început. 

Plecând la drum în tabăra de uzină Honda, începând cu legendarul start din 2000 al Africii de Sud, portretul pilotului complet se dezvolta deja. Ca urmare, nu a existat dubiu ca, pe măsura scurgerii rundelor, Rossi să înceapă ascensiunea spre titlul mondial. În fața multor adversari de renume ai vremurilor, între care nu îl putem ocoli pe Max Biaggi, cel puțin, izbânda cu același motor produs în doi timpi, s-a materializat în timpul stagiunii 2001, după un prim titlu de vicecampion. 

Astfel, avea să demareze o perioadă a dominației fără precedent contemporan. Alături fiecărui succes reportat de Valentino, suporterii au remarcat din plin un fenomen. Nici măcar perspectiva redefinirii competiției și transformarea clasei 500 c.c. în actualul Moto GP nu i-a interferat hegemoniei sale.

În fapt, prima victorie a Motomondialului așa cum îl cunoaștem a venit în contul italianului, la capătul cursei inaugurale din 2002, de la Montegi, chiar pe tărâmul echipei sale cu numărul 1. După o șarjă Honda în care el nu a ratat decât o singură clasare pe podium în două sezoane, Rossi a inițiat mutarea care a creat nuanțe istorice imediate. 

Doar un pilot de calibrul italianului s-ar fi putut gândi în istorie la legarea a două succese cu constructori diferiți. Pentru ca acest deziderat unic să fie împlinit, a fost nevoie de o confruntarea excepțională cu Max Biaggi, de la Kialamy. Triumful întrecerii secolului a inițiat campania celui de-al doilea titlu consecutiv, Yamaha urmând să devină principala forță a padock-ului, sub ghidajul italianului.

Distincțiile consecutive nu s-au oprit nici în 2005, ascensiunea formidabilă a lui Nicky Hayden împiedicând o patra de Moto GP, chiar în epilogul valencian. Ulterior, Casey Stoner s-a arărat un alt adversar remarcabil, care a izbutit să prevaleze alături de Ducati, după o lungă bătălie a stagiunii 2007. Peste un an, probabil cea mai muncită izbândă generală a lui Il Doctore l-a propulsat dincolo de tânărul australian, la cota 6. 

Ascensiunea formidabilului său nou echipier, Jorge Lorenzo, nu l-a împiedicat pe Rossi să înainteze spre a șaptea reușită, foarte puțin probabilă la acea vreme de a rămâne ultima. Intrarea în deceniul anterior a schimbat însă multe aspecte, odată cu prima sa accidentare gravă a carierei, consumată chiar la Mugello.

Despre acel moment, s-a afirmat precum se întâmplă și actualmente cu Marc Márquez, s-a afirmat, probabil pe bună dreptate, că potențialul nu a mai fost niciodată împlinit la maximum. Deja, în clipa accidentului, viitorul a fost decis în sensul în care cel mai galonat concurent italian al modernității va încăleca un model roșu al peninsulei. Din păcate, parteneriatul cu Ducati s-a arătat greu compatibil încă de la primele Mari Premii. Amintirile plăcute sub carena roșie s-au transformat în doar trei clasări pe podim pentru două stagiuni, la Le Mans și Misano. 

Revenirea din 2013 la Yamaha nu a fost garantată imediat însă, în timp, s-a dovedit hotărârea potrivită. Pe măsură ce ultima sa parte a carierei avansa, Rossi a început să își creeze treptat și legătura cu viitorul, academia sa VR 46 începând să dezvolte proiecte de succes și piloți tineri pe măsură, ale claselor inferioare.  

Totuși, atenția a rămas ridicată și în șa, incidentele majore cu Marc Márquez și Jorge Lorenzo l-au împiedicat să își împlinească aspirațiile unei coroane cu numărul 10. La capătul episodului Valencia 2015, implicarea numărul 46 în bătăliile pentru titluri s-a disipat aproape complet. 

Dar, ultimul succes de la Assen (pe 25 iunie 2017) cel de-al 89-lea al categoriei supreme, alături de multe altele finishuri pe podium, stopate în Andaluzia (privind spre vara precedentă) au menținut mereu aura prezentă pentru orice eveniment de cursă. Actul din 2021, primul petrecut într-un garaj de client, Yamaha Petronas, s-a dovedit cel mai dificil al carierei, la 42 de ani. Dar, pentru toți martorii, statutul clasamentului general nu a fost relevant.

Ultima întrecere oficială, una demnă de 10

Cel mai galonat pilot din istoria Motomondialului de Viteză, la clasări în top 3 (199) și plecări, a decis să pună punct carierei oficiale. Acest lucru nu se putea petrece decât pe circuitul Ricardo Tormo al Valenciei, o locație cu destule amintiri dulce-amărui, după cum am văzut. Mai supărător pentru analele Moto GP este că aventurierul care pare să îi fie cel mai aproape de a-i urmări moștenirea Doctorului, Marc Márquez, nu a putut să facă parte din epilogul stagiunii. După două succese la rând, accidentarea sa dintr-un antrenament de motocross l-a privat de participarea și în penultima etapă, Marele Premiu din Algarve, acolo unde, unul dintre cei cinci discipoli al lui Valentino Rossi ajunși la clasa supremă, Pecco Bagnaia, a triumfat din nou.

Vicecampionul mondial și-a ajutat idolul, purtându-l către un timp de poziția a zecea în ultima sa sesiune de calificări. În schimb, o viitoare căzătură l-a împiedicat pe absolventul academiei din Tavuria să stabilească un nou record al tuturor timpurilor, de șase clasări consecutive în pole-position pentru un pilot italian la Moto GP. Jorge Martín l-a devansat pe Bagnaia sâmbătă, Jack Miller urmându-i. Dar, indiferent de componența liniei întâi, cu toate distincțiile oficiale decise, tribunele arhipline s-au putut concentra într-o singură direcție.

Plecarea cu numărul 432, ultima din postura concurentului, reprezintă un moment ce se compară superior oricărui altuia în multe alte sporturi, 26 de sezoane formând puntea istoriei inegalabilă peste timp. În prezent, startul a fost așteptat plin de emoții, dar procedura a fost parcursă fără probleme din partea niciunui competitor, modelul cu numărul 46 câștigând inițial o poziție față de clipa demarajului. 

Duelurile foarte strânse s-au succedat rapid în prima treime de pluton, instanțele devenind agitate între toți exponenții Ducati și tandemul Suzuki. Depășirile și restul manevrelor spectaculoase nu au întârziat nici măcar între colegii de formație, Álex Rins, Joan Mir, Pecco Bagnaia și Jack Miller urmărind un același redutabil deținător al primei poziții. Între timp, căzătura lui Takaaki Nakagami din spatele lui Valentino Rossi, avea să preceadă un moment de mare tensiune. 

Desprinzându-se relativ vizibil de pluton, împreună cu Jorge Martín și Bagnaia, Álex Rins și-a năruit orice speranță la victoria întâi stagională. Pentru ocupantul poziției secunde la final de sezon, obiectivul principal era acela de a extrage al patrulea succes în ultimele cinci ocazii. Afișând un ritm ușor superior față de principalul adversar, liderul de uzină Ducati a depășit autorul prestației de pole-position exact la intrarea în a jumătate a întrecerii. Însă, ibericul dublu învingător al rundelor din 2021 a arătat că nu va ceda. 

Treptat, bătălia pentru întâietate a devenit una duală, tandemul italo-spaniol nemaisimțind vreo presiune din spate. Tururile s-au curs spre iminenta concluzie a numărul 46, care a reușit să își mențină cu succes poziția de pe care se pusese în mișcare. La vârf, trei piloți ce abia erau născuți în cel mai bun caz abia erau născuți când Doctorul își punea casca în Motomondial, căutând să creeze propria istorie.

De la debutul absolut al constructorului Ducati, un podium nu a fost niciodată monopolizat. Pecco Bagnaia, primul succesor venit din rândurile academiei și-a completat un final emoționant, aproape ideal de campanie. El i-a rezistat în față Jorge Martín, Jack Miller fiind nevoit să accepte al treilea loc pe scena de final, într-un week-end al echilibrului absolut. Dacă trioul rachetelor din Bologna nu a mai fost împiedicat, un singur aspect rămânea de bifat, în fața întregii lumi. 

Fără a încerca să forțeze suplimentar pentru o căzătură de care nu ar fi avut nevoie, maestrul, idolul competiției și-a terminat ultima demonstrație pe locul al zecelea, lăsând loc unui val al respectului și bucuriei fosforescente. Legende ale sportului mondial și-au arătat indirect sau direct (precum a fost marele brazilian Ronaldo), ultimele mulțumiri pentru dezvoltarea unei istorii fără egal.

Așadar, numindu-l pe Valentino Rossi un septuplu campion mondial de clasă supremă ar fi cu siguranță insuficient. Ambițiile italianului nu se opresc cu ocazia retragerii formale de pe două roți, lăsând la o parte chiar influența sa nestăvilită în istoria ori viitorul sportului. Alte provocări și, viitoare prezențe cu wild-card, sunt chiar probabile, pentru un viitor proprietar de echipă în 2022. Până atunci, adunând reperele ultimei etape a anului, 14.11.2021, Motomondialul va răspunde cu un singur simbol: unicul 46.  

* Dacă Pedro Acosta și Fabio Quartararo au sosit la Valencia, cu laurii Moto 3 și Moto GP, clasa intermediară l-a văzut pe Remy Gardner urcând către categoria principală cu titlul Moto 2, australianul alăturându-se tatălui său legendar, Wayne, pe lista campionilor mondiali de la Antipozi.